Clevetesc, deci exist

Mimi NOEL
Publicat în Dilema Veche nr. 713 din 19-25 octombrie 2017
Clevetesc, deci exist jpeg

În medie, un om cîrcotește între 15 și 30 de ori pe zi, spun unele studii. Ca tipologie, frustrările care ne poluează viața de zi cu zi variază de la ambuteiaje la relațiile și jocurile de putere de la serviciu, vremea de afară, politicienii sau interacțiunea, acasă, cu partenerul de viață, cu propriii copii etc. Neurologii care s-au apucat să și analizeze cum arată creierul în timpul unei sesiuni de cîrcoteală, de nemulțumiri și negativism au descoperit că, atunci cînd exagerăm cu aceste apucături, ne prostim la propriu. Expunerea, chiar și timp de 30 de minute sau mai mult, la critici și comentarii negative (inclusiv vizionînd materiale video de acest tip) decimează neuronii din hipocampus, zona cerebrală pe care o folosim pentru rezolvarea problemelor.

Există însă și teorii care încearcă să recupereze cîrcoteala, ridicatul din sprîncene, bombănitul și pornirea de a critica. Una dintre ele se oprește asupra modului în care aceste apucături general omenești se manifestă la serviciu, locul unde, de altfel, majoritatea dintre noi petrecem și cea mai mare parte a zilei. În cartea Éloge de la critique et des jeux de pouvoir en entreprise, Laurence Bour­geois argumentează de ce, pentru o afacere, angajații cîrcotași, cei mai vocali și mai critici, pot fi de fapt cei mai valoroși, cei mai implicați și mai creativi angajați.

Zvonurile, bîrfa la o țigară sau la automatul de cafea, tachinările, criticile și alte atacuri care fac parte din jocurile de putere de la locul de muncă nu ar fi de fapt atît de toxice, susține autoarea controversatei cărți, bazîndu-se pe experiența de douăzeci de ani ca director de resurse umane, dar și pe o colecție de zeci de interviuri cu manageri de multinaționale și cu antreprenori realizate pentru a documenta cartea.

Autoarea răstoarnă practic per­cep­ția comună și susține că aceste tipuri de conflicte și critici colegiale cresc gradul de comunicare și că, în final, sînt un instrument de management și o sursă de alimentare a performanțelor unui business.

Ce pare că încearcă Bourgeois este un soi de înnobilare a „scîrbavnicelor cîrcoteli scornite de preaplinul de conștiință“ sau de luciditate al unor angajați. Întru argumentare, Bourgeois a inclus și rezultatele unui sondaj: în aproape jumătate (42%) din companiile incluse în studiu, cei mai critici angajați din companie au fost cei care au obținut și cel mai bun scor în termeni de performanță. Sondajul stabilește așadar, în mod neașteptat, o corelație între critică, cîrcoteală, bombăneală și performanță, dar în același timp atrage atenția că un cîrcotaș nu este automat un angajat performant. Autoarea evită astfel să cadă în ridicolul de a susține binefacerile cîrcotelii duse la extrem, ba chiar subliniază că excesul de critici și bombăneli care nu conțin măcar un germene de soluție devine nociv. Mesajul ei e acela că o companie trebuie să fie vigilentă și să-i repereze corect pe acei cîrcotași competenți, să ia decizii prin care să-i valorizeze în raport cu colegii lor mai puțin competenți, dar mai motivați (și mai deloc sau foarte puțin bombănitori).

Am încercat să verificăm cu mai mulți manageri și antreprenori români această teorie venită de la un autor francez. Interesantă și pentru faptul că francezii, de exemplu, sînt percepuți drept unii dintre cei mai cîrcotași locuitori ai planetei, dacă este să ne luăm după topuri care fac și astfel de ierarhizări (tot pe un loc fruntaș ar fi și britanicii, care se plîng mereu de vreme, de exemplu).

Cultural vorbind, românii par să fie și ei niște campioni la cîrcoteală. În 1936, comparînd cu alte țări balcanice, de pildă, Cioran scria că „ceea ce are Romînia în plus e o conştiinţă nemulţumită, care-şi justifică valabilitatea nu prin adîncime ci prin permanenţă“. Într-un interviu, Sandra Pralong imputa românilor (de pretutindeni) „cîrcoteala“ înnăscută şi bolnăvicioasa suspiciune „de care trebuie să ne descotorosim sau, mai curînd, pe care trebuie să le controlăm“. Aparent, avem un impuls atavic de neîncredere (suspectăm pe toată lumea că ne fură, că are ceva cu noi etc.), o pornire de a critica mereu, de a privi doar partea goală a paharului. Apucături care, istoric, ne-au sabotat dezvoltarea ca țară, cred mulți sociologi.

Prima reacție a oamenilor de afaceri cu care am discutat a fost în ton cu percepția cel mai larg răspîndită: cîrcoteala și criticile la locul de muncă nu sînt tocmai benigne. Ba pot fi chiar extrem de toxice pentru atmosfera de muncă. Pot ruina performanța colegilor mai sensibili. Pot ucide inovația și creativitatea în companie. Invers așadar față de ceea ce susține Bourgeois.

Și o altă observație: și la serviciu, românii tind să practice genul de cîrcoteală gratuită, direcționată către persoană, nu către fapte și cu argumente, o chestiune de umori mai curînd, și nu din dorința de a veni cu soluții și de a îmbunătăți. Un soi de „discuție de cuvinte, cîrcotă de vorbe seacă de miez care la nimica nu duce decît la pierdere zadarnică de vreme“, în formularea lui I.L. Caragiale din articolul polemic „Ce este «centrul»?“.

Din discuții am putut desprinde totuși două modele de culturi organizaționale în funcție de cum se cîrcotește. Primul ar fi cel al multinaționalelor sau al companiilor mai puternic infuzate de modelul occidental de business, care dă pe alocuri dreptate teoriei autoarei franceze. Canalizată constructiv și fără a fi în exces, cîrcoteala lucidă care propune o soluție sau cel puțin un crochiu de rezolvare poate intra în zona pozitivului. Este nevoie de ea, chiar. „De la masa tăcerii nu iese nimic bun“, remarcă plastic unul dintre interlocutori. De aceea, talentul unui lider este să cîrmească cîrcotelile inevitabile în orice companie spre dezbatere, pentru că din confruntarea de păreri se nasc creativitatea, valoarea adăugată.

Un alt interlocutor este cît se poate de nenuanțat pe acest subiect. „Am preferat întotdeauna spiritul de echipă unui geniu izolat, care, da, poate are super-idei, dar care e mereu Gică contra și strică atmosfera în companie.“

Cu precădere în societatea românească, marcată încă de reflexe moștenite din perioada comunistă, cînd era inhibată gîndirea critică argumentată și cu voce tare, nu sînt mulți cei care au curajul să spună lucrurilor pe nume. Ca debușeu, au cîștigat mai mult teren cîrcoteala în bisericuțe, zvonistica, bombăneala de pe margine. Românii, cînd au sau văd o problemă (mai ales dacă implică și un superior ierarhic), vor prefera cîrcoteala și bîrfa pe la colțuri. Este al doilea model identificat, al companiilor românești pe rit mai vechi, unde critica deschisă, chiar și argumentată, este tabu, pentru că șeful știe mai bine. Inevitabil, în genul acesta de companii va înflori în mod natural o cultură informală, în care cîrcotașii vor deveni liderii de opinie în detrimentul angajaților competenți sau al managerilor de facto.

Cel mai cîrcotaș interlocutor pentru acest articol a văzut însă în teoria lui Bour­geois o reîncarnare a unei forme de critică practicate în vremea comunismului. „Atunci cînd criticile ajung să fie considerate de unii un «motor al performanței unei companii», îmi amintesc de perioada de aur a… criticii în România, cînd critica nu doar că era încurajată, ci era promovată la superlativ. Oamenii muncii, indiferent că-și făceau sau nu treaba, erau obligați să își facă autocritica în fața întregului colectiv, care aplauda cu elan tovărășesc momentul de sinceritate vinovată a colegului, îndemnat să-și recunoască greșelile știute și neștiute.“

Fără a respinge radical abordarea autoarei franceze, acesta insistă asupra necesității de a opera o delimitare de bun-simț: în partea pozitivă, criticile sau cîrcotelile justificate, care ar trebui să atragă după sine o reacție a managerilor, în partea toxică și de descurajat acele cîrcoteli injuste și sterile, care țin mai curînd de zona trivialității și a sentimentelor josnice.

Într-un studiu etichetat drept unul dintre cele mai importante din ultima sută de ani, „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor“, coordonat de psihologul Daniel David, se spune că românii dau dovadă, la nivel de adîncime, de toleranță și de un caracter prietenos, non-conflictual. „La nivel de suprafață însă, s-a pervertit în bîrfă și cîrcoteală, care, în forma lor ciudată, țin totuși oamenii împreună.“ O formă de socializare, printre altele, așa cum sugera în definitiv și Laurence Bourgeois. 

Mimi Noel este jurnalistă.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.