În drumul ei peste tejghea, eleganța este un parcurs de reciprocitate între negustor și client sau este o calitate ce condiționează relația între cei doi? M am întrebat adesea acest lucru, pus fiind în fața unor comportamente de a dreptul inconfortabile, atît din partea unor clienți, cît și din partea unor prestatori de servicii – ospătari, vînzători, curieri, șoferi de taxi ș.a.m.d. Eleganța este un costum în care, odată intrat, își ia forma ta, se confundă cu propriul relief sau ar trebui ca, în funcție de cine ne stă în față, să alegem din șifonierul caracterului haina potrivită ocaziei? Și spun asta în special pentru că, folosind registrul inadecvat, riscăm ca acela din fața noastră să interpreteze total pe dos ceea ce i se oferă (de pildă, un limbaj prea elegant în fața unui bădăran poate fi deranjant pentru acesta din urmă pînă într a-colo încît să-ți fie amenințată integritatea fizică).

Și totuși, efectul a fost de cele mai multe ori cel dorit: în fața unei exprimări frumoase, a unui comportament respectuos și elegant, se simte mai degrabă instinctul unui mimetism benefic – clientul se recalibrează și se așază pe același palier de respect. În general, eleganța naște eleganță, respectul invită la respect, decența și moralitatea pot fi factori ce stimulează încrederea și armonia relațiilor sociale.

Eleganța are două surse: prima se înscrie în ceea ce îndeobște numim cei șapte ani de-acasă și se așază alături de buna-cuviință, respect, moralitate ș.a.m.d în ghiozdanul bunei-creșteri părintești. Cea de-a doua derivă din experiențele trăite, acumulările livrești, oamenii pe care i-am avut drept modele de-a lungul vieții, care „ne-au șlefuit“, ne-au modelat personalitatea într-un mod pe care ni l-am asumat. Îmbinarea celor două – aș numi-o, la nivel comportamental, eleganță – este condiția care transformă comerțul într-o relație interpersonală, iar produsele în vehicule ale experiențelor noastre.

„Bună ziua și bine ați mai venit pe la noi! Ce mai e nou prin tîrg? Cum vă mai merg afacerile?“ era modul de a te întîmpina al ultimului cafegiu armean dintre cei din stirpea de odinioară a Bucureștilor. Domnul Haig Keșkerian avusese timp, în cei aproape nouăzeci de ani ai săi, nu numai să aducă tradiția cafelei orientale, la ibric, pînă în prezent, ci, mai ales, să fie un reper al eleganței comerciale. Întîmpinîndu-și clienții cu vorbele acestea, îi invita, practic, să pună stăpînire pe subiectul discuției, să o poarte acolo unde le era mai convenabil: unii se lăudau, alții nu mai conteneau cu lamentațiile, unii puneau pe tejghea problemele din actualitate pe care le considerau mai importante, însoțite adesea de un amplu comentariu subiectiv. „Un negustor care nu e un bun ascultător nu își face meseria cum trebuie, nu își onorează clienții“, obișnuia să-mi spună după ce primea vizita unuia mai guraliv (sînt conștient că eu însumi eram unul dintre aceștia). El nu vorbea foarte mult: pe mulți îi aproba, pe alții îi consola, pentru cei mai mulți avea cîte un cuvînt de încurajare. Nu se putea să bei o ceașcă de cafea de la domnul Keșkerian fără să te ducă gîndul la discuția avută în ajun și astfel, fără să-ți dai seama, să-ți începi ziua cu un tonus optimist. Își lua rămas-bun fără să uite vreodată să-ți mulțumească pentru vizită și pentru tîrguieli și, mai ales, să-ți lanseze invitația de a-i călca pragul din nou. „Să o beți sănătoși și să mai poftiți pe la noi!“

Sursa principală a eleganței cu care își onora clienții era modestia în care trăise o viață, fără ifose sau pretenții, bucurîndu-se de reușite, dar fără să-și facă un titlu de laudă din asta. Nu l-am auzit vreodată povestind despre importanța sa în rîndul cafegiilor bucureșteni, despre amploarea afacerilor sale sau, mai ales, arogîndu-și vreun titlu de excelență (cum ar fi „Regele Cafelei“). De fiecare dată cînd cineva îi aducea laude sau încerca să-i descrie notorietatea, spunea cu voce joasă, plecînd privirea: „Ei, nu-i chiar așa…“, iar cînd povestea despre clienții săi sau despre magazinele pe care le-a avut, simțea mereu nevoia să introducă sintagma „…fără să mă laud…“. Singura sa mîndrie era calitatea boabelor brun-aromate ce ieșeau din mîinile sale, reflectată în bucuria și aprecierea tuturor celor ce-i treceau pragul. Așa cum li se întîmplă maeștrilor adevărați, ceva din felul său de a fi se impregna în gustul cafelei – simplu, dar rafinat, cu aromă deplină fără să caute gusturi suplimentare, meritînd să preia numele creatorului său: „Cafea Haig Keșkerian“.

Lăsa talerul cîntarului în care era cafeaua să atîrne mai greu decît greutatea măsurată, ignorînd o pierdere nesemnificativă în favoarea satisfacției clientului. Nu era vorba că ai fi dobîndit cine știe ce cu un gram sau două de cafea în plus, însă sentimentul că ai dat peste un negustor generos te făcea să revii cu inima ușoară. Asta pe lîngă faptul că îi admiram întotdeauna „mîna formată“ ce știa de la început să rîșnească cantitatea dorită de client. Mai uita uneori să apese întrerupătorul rîșniței și cînd punea punga cu cafea pe cîntar întreba plin de amabilitate dacă poate rotunji în plus contravaloarea cafelei: „Merge de «x» lei?“. Nu am putut niciodată să-mi dau seama dacă dinadins îi „scăpa“ mai multă cafea în pungă sau dacă chiar nu nimerea cantitatea, însă cei care îi erau clienți mai vechi știau că astfel pot naște într-un negustor satisfacția unui gheșeft bun și acceptau întotdeauna suma propusă în schimbul unui zîmbet de mulțumire pe chipul bătrînului armean.

La anii săi, nu se văita niciodată, deși neputințele fizice erau vizibile. Se bucura cînd mă ofeream să-l ajut, însă nu-mi cerea asta niciodată: nu voia să-și deranjeze clienții, ci să le facă un hatîr celor ce doreau să se simtă pentru cîteva clipe cafegii. În timp ce cafeaua se prăjea, îți povestea despre artiști celebri, scenariști și scriitori ce i-au trecut pragul de-a lungul vremii, iar istorioara ți se însăila în minte țesută de pocnetul boabelor ce tocmai ieșeau din cuptor. Nici nu știai cum trec minutele, cîteodată orele… O singură dată am adus vorba despre pribegia forțată la care au fost obligați armenii din Turcia la începutul secolului XX, fără să îmi dau seama că familia sa fusese una din victimele acestei barbarii. Mi-a povestit cum o parte dintre ei au dispărut atunci, cum tatăl și unchiul său avuseseră inspirația să o pornească spre România, reușind astfel să-i salveze pe cei ce veniseră cu dînșii. Amintirile l au întristat, însă experiența de negustor l-a ajutat să depășească cu eleganță subiectul, fără să-l refuze în mod explicit: „Ei, viața a mers mai departe, s-au uitat toate și, uite, eu îți vînd acum cafea, la anii mei… Ia spune, ce ai mai făcut cu afacerea dumitale?“. Știa cu ce mă ocup, iar după ce am terminat probele de produs, am pregătit cîteva sticle de bragă frumos etichetate pe care i le-am prezentat. După ce a gustat și a privit ambalajul mi-a spus: „Produsul e bun, arată frumos, să vedem, cum îl vinzi“. I-am povestit pe unde aveam de gînd să vînd braga, iar el a adăugat doar atît: „Să ai răbdare cu clienții!“.

De multe ori mi-am amintit vorbele sale, însă de fiecare dată sunau altfel: la început, am înțeles că va fi nevoie de un timp îndelungat pentru a forma o clientelă, apoi era vorba despre răbdarea cu care consolidezi încrederea acesteia în tine și în ceea ce faci, iar, în final, grija cu care imprimi produsului personalitatea pe care dorești să o comunice. Am înțeles că eleganța este o calitate obligatorie a unui negustor, care se răsfrînge atît asupra clienților, dar, în egală măsură, și asupra produselor vîndute.

Cît cîntărește astăzi eleganța în balanța negustorului? Aș spune cît întreaga sa afacere. De aceea, am privit braga ca pe un copil pe care îl învăț „cei șapte ani de-acasă“, conștient fiind că atunci cînd o trimit în lume nu trebuie doar să aibă un aspect plăcut, îngrijit, o etichetă frumoasă, ci să poată să exprime prin calitățile sale eleganța simplă a vremurilor de altădată, să răcorească și să încînte, să aducă cu ea o poveste sau să trezească una în imaginația celor ce o beau. 

Dragoș Bogdan este filolog și bragagiu, fondator al Bogdaniei, bragageria cu povești a Bucureștiului.