- argument -

De cîţiva ani încoace, la toate festivalurile de literatură sau la lecturile publice din străinătate la care am fost invitată, s-a ajuns invariabil şi la discuţia despre filmele româneşti recente. Cei cu care mă întîlneam nu ştiau foarte multe lucruri despre literatura română, dar auziseră de 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, de Moartea domnului Lăzărescu sau de A fost sau n-a fost?. Capitalul de imagine adus de premiile obţinute la cele mai prestigioase festivaluri de film din lume şi cronicile străine elogioase au făcut ca filmul românesc să circule şi să fie cel mai puternic brand artistic de ţară. 

Numai că lucrurile nu sînt deloc atît de simple precum par, iar succesul de care s-au bucurat regizorii „noului val“ nu a rezolvat problemele „interne“, de fond, din cinematografia naţională. 

Dacă în anul 2000 nu a avut loc nici o premieră a unui film românesc, în 2010 s-au lansat 16 filme româneşti. Situaţia sălilor de cinema este încă precară. Statisticile arată că în acelaşi an, 2000, existau un singur multiplex şi 293 de ecrane. După zece ani avem 16 multiplexuri, 182 de ecrane şi 2,3% din totalul spectatorilor sînt cei care au vizionat în 2009 filme româneşti. 

Comparaţia cu alte ţări – cum ar fi Cehia, Polonia sau Ungaria – în privinţa facilităţilor fiscale pentru producătorii străini care aleg să filmeze în România, a strategiilor de modernizare a sălilor de cinema sau cele de conservare a arhivei de filme nu ne avantajează deloc. 

De aceea, acest dosar nu şi-a propus să numere premiile obţinute de regizorii români în ultimii ani, ci să facă puţină lumină în sistemul de finanţare, mecanismele de promovare (fie că e vorba de management, afişe, cărţi despre fenomenul cinematografic apărute în ultima perioadă, emisiuni TV), cinema de public sau de autor, muzica din filmele româneşti, starea actuală a documentarului. Altfel spus, să vorbească despre rotiţele care trebuie puse în mişcare pentru ca industria cinematografică să funcţioneze cu adevărat. 

Pentru că – trebuie să recunoaştem – situaţia actuală nu e deloc roz, ci mai degrabă „albastră“, aşa cum observă Alex. Leo Şerban, în dialogul său cu Mihai Chirilov, cînd spune: „Văd filmul românesc ca pe un absolvent de Harvard sau Sorbona care, în ţară, nu-şi găseşte de lucru: paradoxal, taman diplomele obţinute acolo constituie, aici, un handicap“. 

După principiul că ochiul străinului vede mai mult şi mai bine şi că puţină distanţă nu strică, l-am invitat pe Jay Weissberg, critic de film american la revista Variety, să facă un tablou de ansamblu al noului cinema românesc. Fin cunoscător şi mare admirator al filmelor româneşti, Weissberg aşază lucrurile într-un context istoric şi estetic mai larg şi explică lipsa de popularitate a cinema-ului românesc în interiorul ţării prin faptul că „noul cinema românesc nu se sfieşte să fie cinema de artă şi nu se adaptează la mişcările populiste“. Vă invit să citiţi despre starea de fapt din cinema-ul nostru şi despre schimbările care l-ar ajuta să funcţioneze mai bine.