Într-o zi suspect de călduroasă pentru luna februarie, am participat la slujba Botezului Laurei, fiica unor buni prieteni. Înainte de imersiunea triadică baptismală, sacerdotul a declamat de trei ori Mare ești Doamne și minunate sînt lucrurile tale, adăugînd imediat că Tu din neființă la ființă le-ai adus pe toate, subliniind astfel că existența noastră este cea mai mare minune a lui Dumnezeu. Inițierea aceasta mistagogică a fost însă deturnată de predica părintelui, în care cuvîntul păcat a fost folosit de 13 ori, iar mîntuire doar o dată. După slujbă, am mers la agapa oferită de părinții neofitei, unde, degustînd un vin vărsat neidentificabil ca soi și posibil nefiscalizat, am purces la simpozionul nostru (syn – împreună, pino – a bea).

Personajele sînt caracterizate în funcție de ce înseamnă viața pentru ele: pentru Cristi (Cr) viața este lumea de dincolo cu spatele gol, pentru Ion (I) – agonia de a face nefiindul fiind, pentru Mihai (M) – tot înainte și apoi iar înapoi, pentru Clement (C) – un blitzkrieg care marchează involuția biologică de la celulă la celulită.

Cr: Dragii sympotes, pentru că sîntem încă sub influența mistagogiei insuflate de Taina sfîntului Botez și pentru că avem o neofită care a fost adusă de curînd la viață, iar azi la viața duhovnicească, m-am gîndit că ar fi oportun să vorbim despre identitatea omului. Evident, despre identitatea lui ca persoană unică. Laura, neofita, este o persoană unică, ea este ea atît față de sinele ei, cît și față de ceilalți. De ce eu sînt eu și nu altul, ce mă face pe mine să fiu eu și să conștientizez că eu sînt eu? Ce este identitatea, ce este alteritatea, care este raportul dintre ele? De ce cred eu că singura identitate esențială este cea unică personală, iar celelalte identități – etnice, politice – sînt în mare parte nesubstanțiale, chiar fabricate? Dumnezeu i-a dat omului prin creație a fi-ul (to einai), l-a făcut, așa cum spune Scriptura, după chipul Lui, adică l-a plăsmuit din El, dîndu-i identitatea de ființă (ousia) într-o persoană (ipostasis/prosopon) distinctă unică. Ousia este a fi-ul, iar ipostasis sau prosopon este individualizarea acestui einai care mă face pe mine să fiu eu și nimeni altul. Personificarea a fi-ului dat de Dumnezeu reprezintă identitatea omului.

I: Pany ge! Este adevărat că atunci cînd a suflat suflarea de viață l-a făcut pe om identitate din identitatea Lui, dar ar trebui să spunem că marii teologi ai Bisericii subliniază două distincții esențiale. Prima – că identitatea omului este relativă spre deosebire de cea a lui Dumnezeu, cel care are „a fi“-ul în sinele său, pe cînd la om este un dat. A doua, mai teologică, identitatea – tautotis – în sfînta Treime este a ființei, alteritatea – heterotis – a persoanelor, pentru că avem trei persoane într-o singură ființă, pe cînd la om identitatea este a persoanei, alteritatea a ființelor, pentru că avem persoane distincte și mai multe ființe. Apoi, referitor la tautotis, Ioan Damaschin, care sintetizează gîndirea antică preluată de creștinism, ne spune că poate fi percepută în trei moduri: identitatea după gen, atunci cînd spunem că omul și calul sînt identici, de vreme ce amîndoi sînt animale; identitatea de specie, atunci cînd spunem că Petros și Ioannis sînt identici după specie, de vreme ce amîndoi sînt oameni; identitatea după număr, cînd spunem că Petros este identic cu sine însuși. Aici, numărul m-a băgat în ceață…

Cr: Numărul se referă la identitate ca unicitate. Identitatea de a fi unic, hen-ul, unul, gîndirii antice. Adică nu mai este altul ca număr ca mine care sînt unic și identic cu mine însumi. Doi-ul implică deja alteritatea. Asta nu înseamnă că această alteritate, heterotis, dăunează identității, ba din contră o potențează. Ar trebui să spunem că dacă în filosofia antică elină această heterotis nu depășea tărîmul ideilor, fiind indispensabilă dezbaterii filosofice, în teologia creștină capătă valențe existențiale. Avînd ca bază sfînta alteritate plină de iubire a persoanelor Treimii, sfînta alteritate mîntuitoare a firilor omenească și dumnezeiască întru ipostas-ul lui Hristos, dar și parabolele Samarineanului Milostiv și a Dreptei Judecăți, teologia Bisericii vorbește despre alteritate ca bază a comuniunii în iubire a membrilor ei. Filosoful Yannaras o numește alteritate personală, pentru că surprinde relația de iubire persoană către persoană a celui ce e identic cu sine cu celălalt care nu e identic cu el.

I: Un mare teolog, Ioannis Zizioulas, spunea că omul este o ființă comunitară care își găsește sensul doar în relație cu celălalt, cu heteros-ul. Relația cu celălalt pune în valoare identitatea fiecăruia, pentru că, ieșind către celălalt prin iubire, te întorci în sinele tău plin de iubire, iar această iubire îți luminează propria identitate.

Cl: N-aș vrea să ne certăm și la acest eveniment frumos, dar ne-ați zăpăcit cu atîtea filosofii abstracte. Haideți să coborîm la lucruri concrete. Putem vorbi despre o identitate a fiecăruia, pe care aș numi-o identitate naturală și ea rezidă în primul rînd în faptul de a fi conștient că eu sînt eu. Conștiința de sine este un element primordial al identității omului. Și nu mă refer aici la bălăriile psihanaliste despre așa-zisul subconștientirațional care de fapt e conștientul fără glas. În această identitate firească, putem încadra și ceea ce eu aș numi identitatea celulară a fiecărui organism, deși celulele sînt într-un proces continuu de reînnoire. Fiecare organism este alt organism.

M: Mitul lui Tezeu, evocat de filosoful Plutarh, este sugestiv pentru discuția noastră. Tezeu a navigat spre Creta, a omorît minotaurul și i-a salvat pe cei paisprezece copii ai Atenei care erau destinați pentru jertfă. În cinstea eroului salvator, atenienii au păstrat sute de ani corabia lui Tezeu, schimbînd periodic piesele care putrezeau. Astfel, în timp, corabia a fost schimbată de tot, dar a rămas în conștiința poporului tot corabia lui Tezeu. Mai este această corabie corabia lui Tezeu? Mai sîntem noi identici cu noi înșine, de vreme ce toate celulele noastre în maximum zece ani se schimbă total, sîntem noi aceiași cei de la douăzeci de ani cu cei de la șaizeci de ani, de vreme ce ne schimbăm cunoștințele, ideile? Care este acel element diacronic care caracterizează și menține identitatea noastră?

Cl: Eu aș îndrăzni să spun că această identitate firească este relativă și fluctuantă, însă omul rămîne identic cu el însuși, pentru că are acea conștiință de sine care marchează și resimte toate aceste schimbări firești și rămîne aceeași. El este conștient că este el!

I: Identitatea omului este dată de chipul lui Dumnezeu din el, care include negreșit și conștiința de sine. Chipul lui Dumnezeu personalizat în fiecare om îi conferă omului identitatea.

M: Va trebui în mod cert să discutăm și despre inconsistentele identități, cum ar fi cea etnică, culturală și chiar rasială. Mă opresc la cea etnică care atinge și pe cea rasială, pentru că acestea pot dezvolta cel mai periculos flagel al societății moderne și cea mai mare erezie a Bisericii actuale: naționalismul asezonat cu filetismul. Cauza ereziei, substratul filosofic? Grava confuzie între identitatea naturală, intrinsecă omului, și identitatea etnică, o identitate de mase, nicidecum una personală. O identitate care nu e un dat, ci se dobîndește, se formează prin apartenența la unele principii, idei, servite de propaganda unora care pot controla mai ușor oamenii neliberi. De aici izvorăsc toți monștrii: filetismul, protocronismul, etnocentrismul, rasismul. Iar aceste rătăciri nu numai că sînt identități false, ci dezidentifică și dezumanizează persoana umană.

Cl: Să ne aducem aminte de parodia cu buletinele în Grecia în anul 2000. Atunci guvernul a hotărît să scoată din cărțile de identitate confesiunea religioasă, iar sfînta Biserică a organizat mitinguri de protest de amploare, cu milioane de credincioși. Care a fost motivația ierarhilor Bisericii elene? Ortodoxia și Ellada sînt unul și același lucru! Iacă erezia în toată splendoarea ei!

Cr: Nu pot decît să vă dau dreptate în acest punct. Aș conchide: omul își identifică adevărata identitate lîngă Cel care l-a adus de la neființă la ființă. Este vorba de împlinirea vocației sale liturgice, aceea de a fi în comuniune cu Făcătorul său.

Într-un tîrziu, am plecat de la această agapă, hălăduind amețiți de vinul suspect pe străzile întunecate, fără să scoatem un cuvînt. Un gînd însă ne-a fulgerat pe toți și el s-a metamorfozat instantaneu într-o incantație: Spune-ne, Doamne, cine ești, ca să ne spunem cine sîntem!

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. VI, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2018.