Imaginaţi-vă că oamenii şi-ar dori să elimine şpaga din vieţile lor. Imediat şi firesc, ne-am gîndi că cineva ar trebui să rezolve această problemă. „Nu stă în puterile noastre să o alungăm! Cineva trebuie să o facă şi pe asta!“ – cred că aşa ar suna, în minţile noastre, pasul al doilea.

Am crezut profund, mulţi ani, că şpaga trebuie omorîtă din faşă în primul rînd de către cei care o dau de obicei sau sînt constrînşi să o facă. Am susţinut că „lanţul trofic“ al şpăgii poate fi şi trebuie rupt de „jos în sus“. Alţii, dimpotrivă, consideră că „peştele de la cap se împute“ şi, în acest caz, trebuie întîi să nu mai fie corupţi cei de la vîrf şi apoi să ni se ceară nouă, oamenilor de rînd, să renunţăm sau să facem ceva anume.

Mi se pare important să constatăm şi că şpaga are mai multe măsuri. În fiecare domeniu în care se manifestă, şpaga arată altfel. Definiţii ale şpăgii s-au dat multe şi nu are rost să revin asupra acestui aspect. Ceea ce vreau să spun aici este că măsura diferită provine de la cît de imoral sau moral, de la cît de practică sau nu ni se pare mita în domenii diferite. Şi prefer să nu aduc în discuţie fiecare domeniu acum. Ştiţi poate mai bine ca mine.

Am constatat că pentru unii şpaga înseamnă ceva rău, pentru alţii – ceva necesar (un rău necesar, dacă preferaţi), iar pentru alţii – ceva firesc sau chiar un sens practic al existenţei lor. Desigur, fiecare are motivele şi crezul propriu şi se bazează pe propriile experienţe sau pe contextul imediat în care trăieşte. Nu acuz pe nimeni de nimic. Este opţiunea fiecăruia să privească subiectul aşa cum crede de cuviinţă. Am auzit şi opinii (cam conspiraţioniste, după mine, însă argumentate, şi de aceea le amintesc) care privesc toate eforturile şi dezbaterile publice pe tema anticorupţiei ca pe demersuri ce sînt menite să compromită ideea în sine. Mai simplu spus, masele trebuie să înţeleagă că nu se poate altfel. Înclin să accept o dimensiune reală a acestor abordări prin a înţelege că cei care au dobîndit un „drept“, ilicit sau nu, tind să facă orice pentru a şi-l păstra. Desigur, acest drept este unul asupra celorlalţi – şi nu discut moralitatea acestei poziţii. Finalmente – ar spune unii – este doar un aspect al puterii şi al formelor de funcţionare a societăţii. Cinic, poate, însă se potriveşte cu realitatea tuturor timpurilor.

Discutam cu un prieten, de curînd, despre campaniile împotriva corupţiei, şi poziţia lui a fost că „nu trebuie luptat împotriva şpăgii, că e inutil, ci trebuie create alternative la cauzele ei“. Merită amintite aici cîteva lucruri pe care le cred importante. Structura şi importanţa pe care o are orice structură de tip stat în viaţa noastră va determina mereu un context în care corupţia se poate dezvolta. De la cel mai important pînă la cel mai de jos funcţionar sau angajat. Cu foarte mici şi nerelevante excepţii, mita nu funcţionează în sistemul privat. Dacă s-ar dezvolta şi în această zonă, atunci cred că orice aş scrie despre asta ar fi în zadar şi că orice efort sau discuţie despre acest subiect ar fi inutile.

E dovedit faptul că, pentru a schimba ceva, este mult mai posibil să se ajungă la un rezultat pozitiv dacă modificăm baza şi nu dacă încercăm să modificăm rezultatele. Altfel, în aceleaşi condiţii, de cele mai multe ori obţii aceleaşi rezultate. Modelele funcţionale care au demonstrat, în timp, că produc aceleaşi rezultate sînt cele care trebuie înlocuite. Doar apelurile sub diferite forme (de la enunţarea unor principii etice pînă la enumerarea unor avantaje la nivel practic în viaţa noastră) pentru a combate corupţia sînt, în majoritatea cazurilor, eforturi zadarnice. Cu atît mai mult cu cît sîntem invadaţi, din păcate, în permanenţă, de informaţii care nu fac decît să ne întărească convingerile negativiste. Dacă avem destule motive pentru a fi nemultumiţi de existenţa şpăgilor, mari şi mici, cred că direcţia corectă este aceea de a analiza şi reconsidera sistemul, în ansamblul său de organizare şi funcţionare. Cînd aud „trebuie făcut ceva“, „cineva trebuie să intervină“ sau „e prea mult, trebuie intervenit“, mă gîndesc mai mult la faptul că nu o să se mai întîmple nimic altceva după aceea. Cred că mai mult este o frustrare enunţată, nu o voinţă de acţiune. Evident, după declaraţiile enunţate mai sus, urmează o serie lungă de păreri despre cine anume ar trebui să facă, să spună, să intervină şi altele de felul acesta. Uneori se ajunge şi la discuţii despre sistem, însă se opresc la a-l identifica doar ca vinovat. Soluţii practice şi aplicabile nu am prea întîlnit pînă acum. Cît despre cele enunţate în platforme politice din timpul diferitelor campanii electorale, prefer să nu discutăm fiindcă am văzut cu toţii, din nefericire, că „una este socoteala de acasă şi alta cea din tîrg“. Am văzut şi am auzit de multe cazuri în care voinţa celor implicaţi era reală, pentru a schimba starea de lucruri. Am multe exemple de persoane şi chiar instituţii care au preferat să funcţioneze normal la nivel individual. Sînt convins că am întîlnit cu toţii astfel de situaţii şi oameni. Din păcate, sînt doar începuturi firave într-un sistem greoi şi „bine aşezat“. Şi poate că a fost o greşeală că au fost prezentaţi public ca nişte eroi ai anticorupţiei. Atunci cînd s-a aflat despre ei. Cei mai mulţi despre care ştiu eu sînt „anonimi“ şi asta le dă un plus de credibilitate în faţa celor din jurul lor. Mă gîndesc că aureola de eroi a creat, din nou, o imagine de „neatins“ a normalităţii pe care o dorim măcar la nivel declarativ. Ori a produs zîmbete şi presupun că ştiţi la ce mă refer. Iar cei mai mulţi, probabil, au considerat că nu e lupta lor, ci aşteaptă să vadă rezultatele generalizării acestor experienţe cu caracter izolat.

Ca încheiere, prefer să enumăr cîteva elemente pe care le-am descoperit în timp şi despre care eu, unul, cred cu tărie că pot să conducă (pe cine vrea, fireşte) spre identificarea problemelor şi a soluţiilor reale.

● Sistemul care a dovedit, în mod repetat, că produce aceleaşi rezultate nedorite este cel care trebuie analizat şi modificat. Şi noi formăm sistemul.

● A aştepta numai de la ceilalţi să facă ceva în problemele care ne afectează direct pare o dovadă de laşitate şi de lipsă de respect faţă de noi înşine. Oricîte argumente ale neputinţei noastre am identifica.

● Dacă vrem să găsim soluţii, ele trebuie căutate în formele de organizare care conferă unor persoane avantaje asupra celorlalţi, faţă de care ar trebui să fie, în fapt, cel puţin egali. Şi mai am doar o întrebare legitimă: vrem sau nu vrem să dispară corupţia? Cînd găsiţi răspunsul clar la această întrebare, vă rog să-mi spuneţi şi mie. 

Radu Mateescu a coordonat, în 2003-2004, proiectul primei Campanii Naţionale de Educaţie Civică dedicată anticorupţiei – Nu da Şpagă!. Ulterior, a colaborat la realizarea altor campanii naţionale sau locale şi a participat la grupuri de lucru privind problematica şi strategiile anticorupţie. În prezent, implementează proiecte de dezvoltare strategică la nivel organizaţional şi sectorial.