Cine merită să o traducă pe Amanda Gorman?
Două persoane au marcat ceremonia de învestire a lui Joe Biden în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii. Prima dintre ele a fost Bernie Sanders care, alături de celebrele sale mănuși, a ajuns material de meme virale pe Internet. Cea de-a doua a fost Amanda Gorman, o tînără poetă de culoare care a recitat „The Hill We Climb”, poemul ei despre o societate fracturată ideologic și rasial, în care își exprimă speranța că aceste diviziuni pot fi depășite. Dacă, în contextul american, poemul a reprezentat un prilej de a reflecta la adresa trecutului și a posibilităților viitorului, în Europa lucrurile au stat diferit. Succesul de piață al Amandei Gorman s-a materializat într-un interes crescut al mai multor edituri europene de a traduce „The Hill We Climb”, însă acest proiect editorial a ridicat următoarele întrebări: cine merită să o traducă pe Gorman? Ar putea, oare, un bărbat alb din Catalunia ori o femeie albă non-binară din Olanda să transpună, într-un mod fidel, mesajul unui poem cu elemente de spoken word și slam poetry compus de o femeie de culoare care vorbește, printre altele, despre experiența sclaviei și a rasismului sistemic?
În ciuda turnurii lingivstice prin care a trecut filosofia la începutul secolului trecut, traducerile literare au suscitat, cel puțin pînă acum, un interes mai degrabă limitat printre urmașele și urmașii lui Socrate care au o aplecare în zona eticii. Cîteva articole și cărți disparate, alături de un manual publicat de-abia anul acesta la prestigioasa editură britanică Routledge, reprezintă un șubred punct de plecare pentru cineva interesat de stadiul cunoașterii în zona eticii traducerilor.
Aplecîndu-ne asupra datoriilor și drepturilor pe care traducătorii le au, consensul, cel puțin pînă acum, este că aceștia trebuie să jongleze cu următoarele aspecte. Pe de-o parte, au datoria de a fi loiali și fideli (nu doar într-un sens contractual, față de angajator, ci și hermeneutic, în relație cu textul tradus) și cît se poate de neutri (trebuie să li se facă doar puțin simțită prezența în textul pe care îl traduc). Pe de cealaltă parte, traducătorii beneficiază de un grad de libertate și creativitate fără de care traducerile ar eșua ca proiect artistic și ar putea, încă de acum, să fie externalizate către programe dotate cu inteligență artificială precum GPT-3 care folosesc deep learning pentru a produce texte asemănătoare celor pe care le-ar scrie o ființă umană.
Profil de traducător
Controversa creată în jurul Amandei Gorman s-ar putea să reprezinte însă o piatră de hotar importantă care va trasa noi granițe ale dezbaterii (fapt recunoscut de unii editori de carte europeni), în contextul în care avem de-a face, pentru prima oară, cu o discuție privitoare la profilul (altul decît cel strict tehnic, în sensul unor abilități teoretice și practice deprinse prin studiu și experiență) pe care un traducător ori o traducătoare ar trebui să-l aibă.
Din rațiuni de spațiu voi lăsa deoparte cazul scriitorului și traducătorului catalan Victor Obiols căruia i s-a adus la cunoștință, în cuvintele sale, că „nu ar fi avut profilul adecvat”, și mă voi concentra doar asupra ediției în neerlandeză a poemului. Deși inițial acesta ar fi trebuit să fie tradus de Marieke Lucas Rijneveld, o persoană non-binară care a cîștigat International Booker Prize în 2020 cu provocatorul lor roman The Discomfort of Evening, ei/ele s-au retras în urma presiunii din social media cauzată, între altele, de un articol scris de jurnalista Janice Deul. Aceasta s-a declarat șocată de decizia Editurii Meulenhoff de a-i nominaliza pe Marieke Lucas Rijneveld, susținînd că cel mai potrivit ar fi fost ca de această sarcină să se achite „o femeie, artistă de spoken word, tînără și cu o identitate de culoare asumată”. Rijneveld ar fi bifat doar una dintre trăsături – tinerețea.
O lectură caritabilă a intervenției lui Deul ne-ar face să ne întoarcem la ce spuneam cîteva paragrafe mai sus: ar fi putut Rijneveld să se achite de sarcina de a traduce poemul cu fidelitate pentru mesajul și stilul original și într-un mod neutru? Cîtă libertate creativă și-ar fi permis în traducere și ce impact ar fi avut la adresa produsului finit? Cum Rijneveld nu sînt vorbitori fluenți de engleză și nici nu se ocupă de slam poetry, obiecția lui Deul pare a fi, la prima vedere, parțial legitimă. Punctul din care poziția acesteia devine cel puțin specioasă vizează accentul pus și pe rasa celei care ar trebui să traducă poemul.
Într-un editorial publicat recent în cotidianul spaniol El País, Nuria Barrios, traducătoarea în spaniolă a poemului, atrăgea atenția asupra faptului că o asemenea perspectivă trădează o slabă înțelegere a meseriei de traducător și a actului creației artistice care presupune, intrinsec, imaginația. Traducătorii, spune Barrios, trebuie să fie doar niște facilitatori ai unui text care ne pun la dispoziție o creație artistică în limba noastră nativă grație imaginației lor, însă aceștia trebuie să se piardă în text, nu să fie vizibili. Actul traducerii trebuie să fie unul eminamente artistic, nu preponderent politic.
În plus, esențialismul metafizic pe care îl asuma Deul ar trebui să ne conducă nu doar la concluzia că o femeie nu poate să traducă fidel romanul unui bărbat, ori că o persoană trans nu este cea mai bine poziționată să traducă o poveste de dragoste între doi indivizi cisgender, ci și că actul artistic, literatura, rămîn blocate în clivajele care ne definesc holist, ca parte a unei comunități mai mari (fie rasiale, etnice, politice, sexuale ori religioase). Lumea lui Deul devine lumea unor enclave lirice sau epice în care, de fapt, ne este imposibil să-l înțelegem vreodată pe Celălalt pentru că niciodată n-am avut parte de toate experiențele subiective (atît individuale, cît și colective) ale acestuia. O asemenea teză este în totalitate în răspăr cu ceea ce filosoful american Richard Rorty denumea „narativismul etic”, poziția conform căreia literatura, în esență, reușește să facă tocmai aceasta: să ne dezvolte imaginația morală privitoare la alte moduri de viață și să ne ajute să concepem alte scenarii de viață în care, în ciuda diferențelor dintre noi, să putem trăi pașnic unii alături de ceilalți.
Deși nu avem nici un temei să credem că există o incompatibilitate a priori între a fi o persoană non-binară albă și a traduce un poem care descrie, între altele, soarta persoanelor de culoare într-o societate care încă suferă de pe urma rasismului sistemic, poate că există încă o lectură, tot caritabilă, a poziției pe care a exprimat-o Deul.
Conform unui studiu recent al Asociației Americane a Traducătorilor de Literatură, piața traducătorilor din SUA este dominată puternic de albi (73%), persoanele de culoare reprezentînd doar 2%. Deși nu am găsit date pentru spațiul european, nu cred că ar fi dificil să ne imaginăm că situația este relativ similară. Într-un asemenea context, poate că nu ar strica să ne revizuim puțin modul în care ne raportăm la temeiul în virtutea cărora considerăm că o persoană merită ceva. De cele mai multe ori tindem să credem că X merită Y pentru că a făcut Z. Cu alte cuvinte, optăm pentru o concepție compensatorie: X merită să traducă romanul Y pentru că pînă acum a dovedit că este o traducătoare excelentă dintr-un anumit gen literar. Meritul însă, ne spune filosoful american David Schmidtz, are și o componentă promisorie: merităm ceva nu doar pe baza a ceea ce am făcut pînă acum, ci merităm și o șansă pe care o evaluăm pe baza a ceea ce vom face ulterior. Este indubitabil, cred eu, că există numeroase artiste (multe dintre ele de culoare) care, ținînd cont de profilul poemului, ar fi meritat să primească o șansă la o traducere.
Nu în ultimul rînd, poate că la fel de indubitabil este că modul în care ne raportăm la traduceri ar trebui să se schimbe, prin introducerea competiției: fie că vorbim despre versiunea germană a „The Discomfort of Evening” (unde traducerea a fost asigurată împreună de trei femei cu biografii rasiale, etnice sau religioase diverse), fie că vorbim despre mai multe ipotetice versiuni în neerlandeză traduse atît de Rijneveld, cît și de artiști spoken word cu origini marocane ori surinameze, diversitatea de perspective s-ar putea, de fapt, să ne apropie mai mult de mesajul original al Amandei Gorman.
Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al ASE București și cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
Foto: Camelia Toma, Muzeul Poezie(i), Iași
