Eram în liceu, în vacanța de primăvară, și am plecat într-o drumeție la munte, cu o prietenă. Am rătăcit drumul și ne-a prins noaptea. Auziserăm de schitul din apropiere, așa că ne-am gîndit că ar fi bine să ne adăpostim acolo și să dormim. Am găsit locul chiar înainte de a cădea de tot întunericul. Am deschis ușa, am intrat. Am strigat, dar nu părea să fie nimeni prin apropiere. Ne-am scos încălțările și ne-am așezat pe cele două paturi din cameră. Am mîncat ceva, din ce mai aveam în rucsacuri. Aproape ațipiserăm cînd am auzit pași. N-a mai trecut mult pînă cînd cineva a apăsat clanța și a deschis ușa. Ni s-au oprit inimile. În fața noastră a apărut un bărbat, de vreo 30 și ceva de ani, cu barbă și păr lung, prins într-o coadă. Ne-am speriat unii de alții. Noi am început să turuim, să ne cerem scuze că am intrat fără să cerem voie. El zîmbea larg și nu zicea nimic. Ne-a ascultat, apoi ne-a întrebat prin semne cum ne cheamă, de unde sîntem. După un timp devenise o conversație normală. Doar că omul nu vorbea. Era un fost sportiv, rugbist, care alesese să se retragă din lume și ținea acest post al tăcerii. Habar n-am de ce am încă amintiri atît de clare (a doua zi am mîncat împreună și l-am ajutat să lustruiască obiectele de cult). Poate pentru că era primul om care renunțase la vorbe, dar asta nu părea că ar conta prea mult în comunicarea noastră.
De atunci am făcut o colecție impresionantă de tăceri. De tot felul. Grele ca plumbul, ușoare ca norii. Suficiente ca să mă simt aproape de cineva sau imposibile și dezarmante, chiar dacă erau căptușite cu multe vorbe. M-am întrebat și dacă scrisul e liniște sau un fel special de zgomot. Ce spunem și ce nu reușim niciodată, de fapt?
Ce ascultăm și cît vrem să ne auzim? Cîte tăceri are omul și, mai ales, ce face cu ele? Muzica și literatura au nevoie de pauze, de liniștea asta absolută, ca să ajungă la noi? Și dacă tăcem prea mult, cît ne costă pe termen lung alegerea asta? Neputința e țipăt sau liniște?
Le mulțumesc invitaților mei care au scris despre tăcerile lor și ale noastre. Lectură tăcută și plăcută vă doresc!
Ilustraţie de Ion BARBU
