Recent, tocmai îmi începeam un mic turneu culinar prin mai multe oraşe şi zone ale României, cînd am primit invitaţia de a scrie în acest număr dedicat bucătăriei româneşti. Zău că nu se putea nimeri mai bine, de parcă toate oalele, ulcelele, lingurile şi ceaunele şi-au vorbit şi au decis să-mi dea de scris despre ce-am întîlnit în traseul meu gurmand prin România.

După şase ani de trăit în afara ţării şi după vreo zece în care am tot scris despre arta culinară, oare pot onora invitaţia – mi-am zis – de a oferi un text logic, argumentativ şi simplu despre cum se vede bucătăria românească?

Înainte să plec din oraşul meu actual de reşedinţă, Dublin, spre ţara mea natală, pentru a cunoaşte mai bine oamenii şi locurile culinare, am ştiut ce voi urmări şi ce voi căuta: să văd în ce stadiu ne mai aflăm, ca ţară, în lungul drum al redescoperirii localului, în dauna importului.

Pe de-o parte, ceea ce aflasem în ultimii ani, ceea ce citisem, ceea ce mi se spusese din partea oamenilor cu legături culinare s-a confirmat în călătoria mea. După anii ăia comunişti, blestemaţi, şi din punct de vedere culinar, cînd doar bogăţia pămîntului reuşea să ne mai salveze, cît de cît, poftele gurmande, a venit perioada haotică a democraţiei culinare: încetul cu încetul, au pătruns în România ingrediente şi produse de care doar auziserăm în poveşti sau pentru care salivaserăm la filme sau citind reviste străine.

Nimic rău în asta, atîta timp cît ne-am satisfăcut, oarecum, dorinţele gurmande. Altfel însă, cumva n-a fost bine. Fiindcă am început să fim asaltaţi de produse despre care marketingul corporatist de cinci stele ne-a ameţit şi ne-a făcut să credem că acestea sînt mai bune, nu doar mai ieftine. Aşa au ajuns la noi pui de peste mări şi ţări, porci din alte galaxii, roşii de pe Jupiter sau pătrunjel de pe Marte. Aici, în dauna pămîntului românesc, scuzaţi-mi naţionalismul culinar.

Dublaţi însă acum totul şi cu cartea privatizărilor dubioase sau ineficiente pe care multe firme locale de producţie alimentară le-au suferit în ultimii 25 de ani, şi ajungem la un rezultat care, uneori, ne întoarce stomacul pe dos. Şi doar o lămîie verde mexicană ne mai poate ajuta. Cred.

Aş zice însă că, de la o vreme, goana asta după dorinţa de a avea în farfuria românească o roşie turcească, o găină americană sau lapte olandez în cană, s-a mai dus. Nu aş vrea să fiu însă înţeles greşit: nu sînt deloc împotriva importului de alimente care fie nu pot fi produse în România, fie au o calitate ridicată şi recunoscută chiar şi de producătorii români. Sînt împotriva importului de produse ce ar putea fi scoase simplu şi eficient şi din pămînturile şi firmele româneşti. Dar pentru asta e nevoie de organizare, de frăţie comercială, de idei, de constanţă în susţinerea acestor lucruri şi calităţi. Şi, uneori, parcă nu prea întîlnim astfel de calităţi în antreprenoriatul culinar românesc.

Am văzut multe lucruri bune în călătoria mea culinară românească, am întîlnit idei minunate, proiecte ce au crescut deja în urma acestor idei, am dat peste oameni creativi şi dornici să plaseze pe primul loc mîncarea şi serviciile culinare româneşti.

Mergeţi în comuna săsească Criţ, lipită de Viscri, căutaţi acolo Convivium Transilvania – o organizaţie care a creat ceva mirific pentru România: a dat viaţă respectabilă unor vechi case săseşti şi a pus în valoare mîncarea şi obiceiurile locale. Acolo mănînci, dacă vrei, într-o atmosferă cu totul specială, trufe din pădurile din jur, carne din comună, bei vin de pe dealurile din jur, lapte de la vacile din vecini.

România culinară se schimbă, şi se schimbă cumva în bine, într-un mod încă nevăzut de mulţi sau judecat greşit de alţii. În lupta cu hegemonia hipermarketurilor, ce stabilesc trenduri din toate punctele de vedere, lupta asta de zi cu zi, de multe ori aproape surdă, a producătorilor români, va ieşi la suprafaţă cîndva. Amintesc şi recent lansatul „Dor de Gust“, un program prin care sute de producători români din sudul ţării s-au aliat (în sfîrşit) şi au reuşit să intre cu sute de tone de produse româneşti în marile lanţuri comerciale.

Mai avem însă şi zona de restaurante, încă dominată de reprezentanţi ruşinos de slabi şi superficiali, în care, momentan, mîndria este reprezentată de produse străine dubioase, chiar şi în cazul localurilor care oferă bucătărie românească. Blamata ceafă cu cartofi prăjiţi va mai fi mult timp alături de noi, fiindcă există şi cerere pentru aşa ceva, dar aş vrea să văd sosind vremea unei cefe speciale, provenite de la un porc românesc de calitate, care creşte într-o anumită zonă a ţării. Adică aşa cum procedează francezii, italienii sau spaniolii cu produsele lor tradiţionale.

Cam aceeaşi discuţie o pot oferi şi despre subiectul fierbinte, dar cu mare orizont de aşteptare, al sosirii primei sau primelor stele Michelin în România. Îmi susţin teoria pînă la capăt: prima stea Michelin românească va fi acordată exclusiv produselor locale, româneşti, puse în valoare creativ, constant şi cumva intrigant, de un bucătar român şi de un restaurant condus managerial şi culinar de către pasionaţi reali, care înţeleg alimentul, ideea culinară şi care au viziunea şi răbdarea necesare, nu doar de simpli oameni de afaceri.

Celor din industria culinară românească care vor citi acest text, eu le spun atît: dacă aţi pornit deja pe drumul acesta alunecos şi greu al promovării produselor şi stilului de viaţă culinar românesc adevărat, mergeţi înainte! E greu acum, dar vă va fi din ce în ce mai bine. Celor care încă fac bani din exploatarea produselor străine proaste, în dauna celor româneşti – chiar şi atunci cînd rămîi crucit cînd afli motivul – le spun aşa: va merge încă, dar vă veţi diminua puterea în timp. Celor care au idei şi vor să pornească afaceri culinare româneşti, oneste, tradiţionale, făcute din pasiune, le spun aşa: bravo, veţi fi cîştigătorii de peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Cumva, după atîţia ani de studiu culinar şi călătorii prin lumea asta mare, eu văd deja viitorul şi mă ţin de el: bucătăria românească va arăta mai bine, mult mai bine, în viitorul mediu. Cu stîngăciile de rigoare, cu stilul ăsta românesc unic, cu inconstanţa noastră legendară.

Cristi Roman este jurnalist freelancer, blogger culinar şi chef.