1. Distanța are întotdeauna două capete. Unul aici și altul acolo. Unul acolo și altul aici. Aici și acolo sînt mereu volatile și aparent interșanjabile, esențiale în desenarea distanței.

2. Există secvența aia din Muppets, în care Grover și Herry îi explică lui Billy, care e mai mic și roz, ce înseamnă there și here. Un adevărat dialog platonician, în care here și there se calcă unul pe altul pe picioare și tot ce pare here e there și invers, pentru că în fiecare clipă ești și aici, și acolo, și here, și there. Iar Billy vrea să fie there cu orice chip și mai ales să poată spune I am there, cînd de fapt, în cel mai firesc mod cu putință, obișnuim să spunem „Sînt aici“, mai puțin „Sînt acolo“. Între aceste două capete ale distanței se întîmplă multe, se așază fantasmele, ca niște păpuși matrioșka, mai mici, mai mari, mai colorate, mai șterse. Ele sînt întrupări ale imaginației noastre, ale percepției noastre distorsionate în diverse grade. Cum e celălalt, cum e lumea celuilalt, cum e ziua celuilalt, cum e seara, cum sînt somnul și dimineața. Pentru că toate aceste lucruri simple nu ne sînt la îndemînă, pentru că distanța le face intangibile, ele pot arăta în orice fel în închipuirea noastră.

3. Distanța are întotdeauna două capete. Între ele e o frînghie subțire, pe care fiecare se deplasează liber. Important e să nu te uiți prea mult sau chiar deloc în jos, acolo e hăul, acolo se colectează și se aruncă toate deșeurile minții, utile sau nu, acolo se înghesuie toate proiecțiile pe care le construim despre celălalt cînd celălalt e la distanță, cînd celălalt scapă privirii noastre. Aici intră în scenă memoria. Ce îți amintești despre celălalt? Corpul, chipul, expresiile diferite, mirosul? Cum le reconstruiești? Cum se estompează? Cu ce viteză? Cu ce rămîi? Pentru ce poți băga mîna în foc?

4. Pentru mine distanța răvășește memoria, care nu mai știe să fie fidelă, care se zăpăcește, se pierde în fața spațiului separator, și în afară de asta dizolvă corpurile, le șterge cu un fel de radieră eficientă care lucrează puțin cîte puțin, pînă cînd din carne și oase nu mai rămîne decît un abur fără consistență pe care apoi, orice aș face, nu mai pot să îl readuc la viață. Așa e de fiecare dată, distanța dizolvă corpurile în memoria mea, mă face să pierd legătura cu orice atingere de odinioară, cu orice contact, cu orice amintire a contactului.

5. De cîte ori sînt în altă parte și nu acasă, la București, mai ales dacă stau mai mult, se întîmplă cîteva lucruri cu mine. Sînt una cu distanța, e ca și cum însăși persoana mea se pune de-a lungul distanței, ca s-o anuleze, se transformă în drumul care face legătura dintre acolo și aici, eu sînt acolo și acolo devine temporar un aici, dar acel aici de acasă rămîne permanent valabil în mintea mea. Așa că, în primul rînd, cînd sînt departe, încep să aud voci vorbind în română, pe stradă, în piețe, în muzee. Merg, aud sunete, cuvinte și mi se pare că totul e în română la un moment dat. Apoi încep să văd oameni cunoscuți, de acasă, pe stradă, în piețe, ca decupați și puși în locuri în care practic e imposibil să fie, mutați de la locul lor de departe, ca niște case translatate pe role dintr-un cartier în altul, în mod cu totul suprarealist. Cînd sînt eu însămi la distanță, acest acasă al meu invadează spațiul nou, într-un fel foarte organic, chiar amuzant uneori.

6. Există o cunoaștere a limbii care te dezvăluie. Există o necunoaștere a ei care te ascunde, te protejează de tot ceea ce înțelegi în propria limbă. Uri Kahn îmi spune: încerc să-mi imaginez cum e pentru tine să stai aici pe malul mării, pe faleză, și să nu înțelegi ce spun oamenii din jurul tău. Mă pierd în neînțelegerea sensului, i-am spus. E reconfortant să nu înțelegi nimic, i-am zis, să nu știi nimic, să nu fii nevoit să accepți cuvintele și sensurile lor date, să rătăcești fără sens, pe bulevarde, prin magazine, să fii eliberat de înțelegere aproape complet. Să nu ai obligația de a înțelege. Să fie doar o muzică, una continuă, ca valurile, să fie valurile și limba ca o apă peste tine, pe sub tine, fluidă, limba care nu cere nimic de la tine, care nu te somează să ții cont de ea. Care nu-ți cere să exiști. În care poți să nu înțelegi nimic și în care nu ai să simți neputință. Să înaintezi liber, abia născut într-o țară nouă. Cînd te afli la distanță de tot ceea ce e familiar, cînd în locul în care te afli nu poți înțelege absolut nimic din ce se vorbește, nu poți nici măcar ghici sensul, cînd literele, nu cuvintele, sînt o barieră, atunci distanța în sine poate deveni reconfortantă. E ca o apă pe care te lași să plutești. Acasă înțelegi tot, pe stradă, în metrou, în magazine, auzi totul, auzi ceea ce nu vrei să auzi. Asta poate fi adesea foarte obositor, să înțelegi totul în jurul tău.

7. Cînd doi oameni sînt la distanță unul de altul și vor să fie împreună, distanța devine un fel de frînghie, de care fiecare trage în direcția lui, ca să scurteze spațiul despărțitor și să-l aducă pe celălalt cumva mai aproape. E ca la lupta cu odgonul. Trebuie să fii și puternic, și creativ.

8. You are here? / Yes, I am here. / No, you are not here, you are there. / Here is where I am. There is ­where you are. 

(articol gîndit împreună cu Uri Kahn, în Tel Aviv și București) 

Svetlana Cârstean este poetă. Cea mai recentă carte, pe care o semnează împreună cu Athena Farrokhzad, este Trado, apărută la Editura Nemira, în 2016.