Cînd a venit vremea să ne despărțim și să ne luăm amîndoi lumea în cap, care-ncotro, bunul meu prieten din facultate mi-a spus: chiar dacă nu vom vorbi sau nu ne vom vedea douăzeci de ani de acum încolo, cînd ne vom reîntîlni totul va fi la fel. Ne-am revăzut după vreo 15 ani, într-un concediu, cu familiile. Ne-am certat pentru prima oară.

I-am acceptat cererea de prietenie pe Facebook. Știam cine e, dar nu ne întîlniserăm niciodată. Într-o zi m-am dus să beau o cafea. Cînd am intrat în cafenea l-am văzut la o masă și am vrut să l salut, să dăm noroc, să fim, în sfîrșit, carne și oase. Ceva, totuși, m-a oprit. M am așezat discret la o masă alăturată. La un moment dat, cînd privirile ni s-au intersectat, mi-am dat seama că și el m-a recunoscut, însă nici unul dintre noi nu a făcut pasul înainte. Ne-am terminat cafelele și fiecare a plecat în treaba lui. Am continuat să ne apreciem.

Am primit un mesaj de la fostul vecin-prieten de la blocuri, trecea prin Bruxelles, mă întreba dacă aș avea timp să ne vedem, au trecut atîția ani, spunea în adînc mesajul lui. Părinții noștri fuseseră prieteni, copilăriserăm împreună, bătuserăm dealurile, ne bătuserăm unul cu altul, dar din ceea ce, odată, fusese vecinătatea noastră prietenoasă nu îmi mai aminteam mare lucru. Am acceptat, pînă la urmă. Timp de patru ore, ne-am povestit viețile: naștere, job, divorț, boală, moarte, Gigi de la trei. La despărțire am încercat să-i spun la revedere, dar nu am putut, pentru că, de la o vîrstă, nu prea mai vreau să particip la toate nostalgiile altora.

Mă duc să-l iau de la grădiniță, îl găsesc un pic trist. Mergem încet unul lîngă altul spre casă, încerc să îl trag de limbă. Ca niciodată, nu pot scoate nici un cuvînt de la el. „De ce ești trist?“ îl tot întreb. La un moment dat se oprește, și aflu că M. nu mai vrea să fie prietenul lui. Hai acasă, îmi spune, vreau să mă joc cu robotul.

Mon ami, t’as fini ton café, tu veux encore un? mă întreabă tipul care ține cafeneaua unde mă duc de obicei. Non, merci, trebuie să plec. Bon, à demain, alors, mon ami. Ne pupăm. Îi strecor în palmă 50 de cenți. 

Sebastian Sifft este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Cîinele iubirii, Editura Humanitas, 2018.

Foto: Mircea Struţeanu