Imediat după revoluție a fost un an nebun. Ceaușescu și comunismul formal dispăruseră ca prin minune, oamenii erau dintr-o dată liberi, inflația nu devenise încă o problemă, magazinele și restaurantele începeau să ofere lucruri de negîndit cu un an înainte, munca era ca la stat, patronii și companiile abia dacă apăreau. Doar noul regim Iliescu și mineriadele lui ce-au stricat momentele acelea.

Locuiam împreună cu membrii unei echipe de prospecțiuni geofizice în niște barăci de PFL, la marginea unei celebre stațiuni balneo, pe atunci încă neruinată. Oamenii mei erau topografi, tehnicieni, șoferi, zilieri, administratori. Eu, inginer, proaspăt absolvent, mă străduiam să-mi merit postura de șef. Barăcile erau destinate unor constructori și mineri cantonați în zonă pentru niște lucrări. Fiindcă aveau camere libere, ne-au primit și pe noi. Pentru standardele de azi, condițiile erau incredibil de proaste, dar pe atunci, noi eram obișnuiți cu altele și mai rele.

Echipa noastră era veselă, formată din indivizi care știau ce-s greutățile muncii de teren, dar și distracțiile. Într-o seară, la o aniversare, ne-am adunat toți într-o baracă, pentru o petrecere. Din politețe, au fost invitați și cîțiva muncitori din partea gazdelor. Văzînd aceștia cam cum ne distram noi (beam, vorbeam, dansam, jucam cărți), au început să strîmbe din nas. „Ăsta nu-i chef !”, au zis la un moment dat. „Dar voi cum petreceți?”, i-am întrebat. Ne-au răspuns, într-o doară, că la ei mesele și scaunele ajung pe pereți și pe tavan. Văzîndu-ne mirați, ne-au promis că ne vor invita cu prima ocazie, să ne lămurim.

Vreo două săptămîni mai tîrziu, invitația s-a concretizat. Ne-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun (chit că arătam probabil ca-n Vestul Sălbatic) și ne-am dus la ei. Era un fel de apartament cu două camere într-una dintre acele barăci din carton presat. Cînd am intrat, oamenii lor erau deja beți cui, iar pe la jumătatea unui perete era fixat orizontal un scăunel de lemn. Cu picioarele răscrăcărate spre mijlocul camerei, arăta ca o operă de artă de la Tate Modern. N-a trecut mult și am văzut un individ voinic, cu un ciocan în mînă, luînd un alt scaun din acela simplu și bătîndu-i suprafața de șezut în cuie pe peretele de vizavi. Au urmat altul și altul… Bătutul în cuie stîrnea o bucurie imensă. La un moment dat a venit rîndul unei mese, care a fost bine bătută pe tavan cu ajutorul mai multor voinici urcați pe un pat. Pînă la urmă, aproape nici o mobilă de lemn n-a scăpat de respectiva procedură. Încăperile au început să arate straniu. Lumea întoarsă pe dos. Cheful a devenit monstruos.