Am crescut cu certitudinea că „nemții” sînt depozitarii tuturor certitudinilor. Noțiunea mi-a fost indusă, în primii ani de copilărie, de către bunicul meu, om simplu, de la țară. Nu știam pe atunci ce-s ăia „nemți” și, cu atît mai puțin, ce-i aia „certitudine”. Nici bunicul meu nu folosea termenul certitudine ca atare, dar după opt ani de prizonierat în Siberia, alături de prizonierii nemți, ajunsese la concluzia, verificată în teren, că „dacă-ți spune un neamț că-i așa, apăi să știi c-așa-i”. Și pentru că bunicul meu se dovedise, sub ochii mei, infailibil într-o mulțime de domenii și situații, am acceptat fără șovăire și postulatul lui cu privire la infailibilitatea nemților.

În virtutea acestei convingeri inoculate de timpuriu, ideea mea de certitudine a avut multă vreme ca etalon „neamțul” – desigur, nu neamțul caricaturizat clişeic, ci un neamț real și palpabil, protagonistul poveștilor din lagăr ale bunicului. Ce m-a surprins cînd i-am cunoscut pe nemți în habitatul lor natural și reunificat a fost însă predispoziția lor spre îndoială, iar asta mi s-a părut o calitate chiar mai atrăgătoare.

Am cunoscut și nemți ale căror certitudini – e drept, aberante – au fost infirmate spectaculos. De pildă, F., adolescentul boem dintr-un mic burg bavarez. Fusese escrocat de un coleg de o sumă ridicolă. Cu certitudinea că dreptatea e de partea lui (certitudine nu o dată perdantă în istoria Germaniei), F. a orchestrat o amenințare la adresa datornicului care, în ciuda pledoariilor sale rezonabile, se încăpățîna să nu-i returneze banii. Văzuse el într-un film că interlopii își intimidează adversarii tăindu-le preșul de la ușă. N-am văzut filmul, dar bănuiesc c-o fi fost o comedie. Însă F. a luat filmul în serios și s-a dus la ușa datornicului, înarmat cu foarfecele de croitorie. Obiectivul se afla într-un bloc. S-a întîmplat însă ca F. să greșească etajul. Și în timp ce tăia tacticos preșul greșit, a fost observat de vecina de vizavi, care, neavînd altă treabă, se uita pe vizor. Alertată de vecină, poliția a descins imediat la fața locului și l-a luat pe F. ca din oală. Revizuind certitudinile în baza cărora a acționat F., e clar că infailibilitatea nemților nu mai e ce-a fost. Dacă l-ar fi citit pe Lessing, F. ar fi aflat, poate, că a vedea lucrurile prin ochii proprii e o erezie. Certitudinea se instalează de-abia după ce percepția subiectivă a fost infirmată, mai mult sau mai puțin traumatic, și astfel depășită ireversibil.

În al său Oráculo manual, Baltasar Gracián vede în desengaño (dez-amăgire) debutul certitudinii. Amăgirea, deși îi insuflă purtătorului certitudini de nezdruncinat, este o bombă cu ceas, care tinde să-i explodeze în față cînd îi e lumea mai dragă. Dar pînă atunci îi conferă o siguranță în virtutea căreia poate obține reușite spectaculoase, asemenea echilibristului care traversează cascada Niagara pe sîrmă. În 1995, McArthur Wheeler a jefuit două bănci din Pittsburgh în plină zi (aceeași zi), avînd certitudinea că a devenit invizibil după ce s-a frecat pe piele cu zeamă de lămîie, ingredientul de bază în obținerea cernelii simpatice (invisible ink). Cînd poliția l-a identificat din înregistrările camerelor de supraveghere și a venit, seara, să-l salte de-acasă, jefuitorul a fost consternat și n-a putut decît să bălmojească: „Da’ m-am dat cu zeamă” (But I wore the juice). Episodul i-a atras atenția psihologului David Dunning, de la Universitatea Cornell. Împreună cu Justin Kruger, a analizat fenomenul și a descoperit existența unei „iluzii a certitudinii”, care stă la baza tendinței de a ne supraevalua în virtutea unor certitudini nefondate. Iluzia e cunoscută și sub numele de „efectul Dunning-Kruger”.

La dinamitarea acestei iluzii, încă nenumite pe vremea lui, se referea Gracián cînd vorbea despre desengaño, avertizînd că, în sinea lui, fiecare are certitudinea (mărturisită sau nu) că e expert absolut în orice domeniu se învrednicește să-și dea cu părerea. Certitudinile subiective funcționează ca cerneala invizibilă cu care s-a dat McArthur Wheeler – adică pînă cînd sînt confruntate cu imaginile înregistrate pe camerele de supraveghere…

Sînt însă și certitudini aparent subiective care funcționează în pofida abaterii de la normele realității. În virtutea lor, Daniel a intrat senin și relaxat în cuptorul cu foc arzător și în groapa cu lei – și a ieșit la fel cum intrase, în ciuda prognozelor date de adversarii săi, și ei deținători ai unor certitudini vizate fără echivoc de realitate. Dar certitudinile profetului Daniel, cum spuneam, sînt doar aparent subiective. Sursa lor e transcendentă, iar validitatea lor e probată incontestabil. Ceea ce sugerează că certitudinile pot varia drastic, în funcție de dimensiunea din care provin.

Nu știu din ce dimensiune o fi provenit certitudinea vecinului meu J. care, prin anii ’80, își „băgase actele” să emigreze în Occident. Cînd l-am întrebat ce are de gînd să facă odată ajuns „Acolo”, mi-a răspuns, la fel de senin ca Daniel, că va juca la loterie, și cu banii își va amenaja un studio de înregistrări (J. era electrician de profesie). Care bani? l-am întrebat, ușor alarmat. Dacă joci la loterie, nu înseamnă că și cîștigi. Ba da, m-a liniștit J. În Occident, toți cîștigă la loterie. De unde crezi că au atîția bani? Pînă la urmă, J. a plecat și am pierdut legătura cu el. Am aflat întîmplător de la un alt vecin, care tocmai îl vizitase în Occident, că J., ajuns acolo, a jucat la Loto și cu banii și-a făcut un studio de înregistrări.

Așa că, atunci cînd va veni vremea să le dau pilde de certitudine nepoților mei, voi abandona filiera nemțească și le voi povesti despre J. În viață e bine să ai certitudini.

Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, Editura Arthur, 2020.