Multe lucruri nu le știm, sînt încă multe adevăruri ascunse pe lumea aceasta, dar e cert că Lady Di joacă table în Argentina cu Osama bin Laden sau că Pămîntul este plat și Bill Gates face tot ce poate să ne convingă de contrariu. Este cert și că aselenizarea lui Apollo 11 din 1969 nu a avut loc, dar că, sigur, George Soros joacă un rol în această mare campanie de dezinformare colectivă și în multe altele. Mă rog, se știe și că Elvis, Ceaușescu sau Michael Jackson nu sînt nici ei morți, că americanii și-au doborît singuri turnurile și că, în genere, există un guvern mondial care controlează totul. Totul este o mascaradă, tot ce ne spun autoritățile e de fațadă. Pandemia de COVID-19 este o făcătură, totul este făcut pentru a ne manipula și controla mai bine. Acestea sînt lucruri certe, nu sînt simple speculații; există dovezi și există martori în acest sens. Totul e să vezi, pentru că nimic nu este ceea ce pare a fi.

De ce unii dintre noi cred în astfel de lucruri? Simplu, pentru că mintea noastră are nevoie de certitudini. De certitudini simple, clarificatoare, care explică totul și aruncă lumină asupra unor personaje sau evenimente controversate. Problema este distanța între astfel de certitudini psihologice și cele epistemice. Certitudinile celor care cred în teoriile conspirației sînt psihologice, ele oferă un confort mental sigur unor minți zbuciumate. Sînt ele și certitudini epistemice? Nu, pentru că în materie de cunoaștere știm că nu știm nimic cu certitudine pentru totdeauna, că lucrurile sînt „certe” pe baza cunoștințelor științifice pe care le avem acum, dar că, așa cum ne învață istoria științei și a cunoașterii, ceea ce credem acum ca fiind adevărat, ca fiind în concordanță cu faptele, poate fi infirmat în viitor.

Cunoașterea epistemică recunoaște faptul că opiniile și cunoștințele noastre sînt failibile. Știința, conform lui Karl Popper, înaintează exact pe baza invalidării unor ipoteze. Dar acest lucru, această așezare mentală a omului de știință, necesită puterea psihologică de a trăi cu adevăruri parțiale și capacitatea mentală de a renunța la o convingere în fața evidențelor. E nevoie aici de un fel de smerenie epistemică prin care singura convingere fermă este că nu există adevăruri științifice eterne și că totul poate fi revizuit. Alternativa, mult mai confortabilă și atractivă, este de a ceda cîntecului sirenelor conspiraționiste și a spune că există totuși niște adevăruri validate odată pentru totdeauna, de exemplu că acum asistăm la o mare manipulare mondială prin care se încearcă o reducere flagrantă a libertății individului în fața statului. Virusul nu există, pandemia este o invenție și toate acestea sînt făcute pentru a ne suprima libertatea de expresie prin mască (a se citi „botniță”) și libertatea de mișcare prin carantină și distanțare socială. E clar pentru toată lumea că toate acestea sînt făcute cu scopul clar ca guvernul mondial (de care industria farmaceutică nu e străină) să ne poată vaccina și controla astfel masele prin „cipare”. Tehnologia 5G e fără dubii legată de flăcările violet. Totul este legat cu totul, totul are o explicație. Sînt semne astrale și societale care trebuie citite și înțelese cum trebuie. Mama Omida știe, ea are certitudini. Fără număr, fără număr, ca într-o manea epistemică...

Dar ce este cu tot acest balamuc!? E vorba aici de o societate bolnavă? O astfel de nevoie obsesivă de a crede așa ceva la o scară colectivă poate indica un dezechilibru psihologic major. E ca un fel de ancoră mentală care oferă liniștea și siguranța unui punct fix într-un ocean al unui sine prins într-o furtună de îndoieli. Certitudinea unui adevăr simplu și percutant, susținut de o teorie a conspirației, este de neînlocuit. Este un drog mental necesar unor ego-uri compulsive.

Oferă știința certitudini eterne? Nu! Acesta este cel mult pandantul religiei. Știința oferă teorii, explicații, ipoteze și experimente. Omul de știință observă, testează, retractează, verifică, schimbă. Pseudoștiința însă oferă certitudini imuabile. Astrologia îți poate prezice totul, alchimia îți poate transforma totul în aur. Oamenii au nevoie de certitudini. Vrem certitudini cînd ne căsătorim, cînd facem un copil, cînd facem o facultate, cînd ne angajăm. Vrem să știm că aceste lucruri sînt odată pentru totdeauna cumva. Ne place să înghețăm momentul și uităm că lumea este într-o continuă mișcare și transformare. Experiența ne învață astfel că lucrurile se schimbă și că putem avea decepții, că astfel de certitudini sînt iluzorii: divorțăm, sîntem dați afară, ne putem schimba partenerul sau domeniul de competență și interes. Iubirea, eterna iubire, se schimbă și chiar moare uneori. Știința vieții ne învață cum să trăim cu adevăruri parțiale. Știința în genere ne oferă adevăruri revizuibile. Nevoia de adevăr absolut, imuabil și etern, nu este de găsit în știință.

Iată de ce ne atrag teoriile conspirației. Pentru că sînt simple și percutante, pentru că explică totul foarte ușor și la îndemîna tuturor. Cumva, astfel de teorii par că au fost și la începuturile filosofiei grecești. Totul este apă a lui Thales din Milet pare că nu este cu mult diferit de „totul este condus de guvernul mondial”. Diferența notabilă este că filosofii greci veneau cu un principiu explicativ al universului într-o manieră care va pregăti calea științei. În ce sens? Spunînd că totul este apă, ai atît o explicație rațională a cosmosului, cît și un criteriu empiric de validare; poți testa, poți verifica în natură dacă lucrurile stau așa. În mitologie ai parte de o explicație a unei lumi paralele, în sensul în care tot ce se întîmplă în univers e dat de jocurile și relațiile între zeii olimpieni. Mitologia Greciei antice este un fel de teorie a conspirației supramundane, universul este explicat fără posibilitatea de a verifica empiric dacă faptele stau așa. Nu poți vedea efectiv dacă Zeus a mai înșelat-o iarăși pe Hera și că aceasta s-a răzbunat stricînd culturile agricole ale comunității unde a avut loc presupusa infidelitate. Diferență notabilă între mitologia Greciei antice și teoriile conspirației este că, în mitologie, avem parte de niște explicații extramundane și nenaturale. Teoria conspirației ne aduce cu picioarele pe pămînt, în sensul în care mersul universului este explicat prin conspirații omenești, chiar dacă uneori complici le pot fi în mod punctual tot felul de extratereștri și forțe oculte. Actorii și vinovații sînt totuși oameni ca noi, chiar dacă uneori pare că regia este dincolo de noi. Cei care ne conduc cu adevărat, care ne vor răul și complotează pentru a ne subordona total lor sînt ca noi. Aceștia trebuie expuși și demascați, căci lucrurile nu sînt ceea ce par a fi. Acesta este miezul configuraționiștilor, e similar explicației partenerului surprins asupra faptului: ce vezi nu este ceea ce pare a fi. Explicațiile sînt dincolo de ceea ce se vede în mod direct. Conspiraționiștii susțin că, de fapt, avem parte de ceva mai subtil și mai profund, că e o conspirație universală a unor oameni malefici care ne conduc din umbră la o scară universală.

Altfel spus, teoriile conspirației sînt niște fake-news în formă continuată și organizată. Se constituie astfel un grup infracțional epistemic care crede cu tărie o astfel de informație contrafăcută de tipul că Pămîntul este plat sau că omul nu a ajuns pe Lună. Scopul lor fiind, culmea, să demaște o mare conspirație universală. De ce? Pentru că ei au certitudini, pentru că ei știu lucruri și au datoria să ne deschidă ochii și nouă, muritorilor care nu au acces la aceste secrete bine ascunse ale lumii. Conspiraționiștii sînt în genere oameni misionari, naționaliști și cu credință fermă. Ei cred cu tărie în această ordine mondială ascunsă, în conspirații și comploturi.

Sociologia cunoașterii ne spune că, cel puțin la noi în țară, cei care cred în teoriile conspirației sînt mai degrabă în vîrstă și au cel puțin un liceu terminat, uneori chiar o licență sau un master. Explicațiile pentru aceste două trăsături paradoxale pot să fie totuși destul de simple. Pe de o parte este tendința celor de vîrstă înaintată de a crede în teoriile conspirației, deși au experiența vieții, au experiența unei vieți în comunism, încrederea în instituțiile statului fiindu-le erodată în mod sistematic de propagandă și de manipulările socialismului multilateral dezvoltat. Minciunile din versiunile oficiale și zvonistica din societate au hrănit și dezvoltat astfel apetitul pentru explicații paralele și complementare celor oficiale. Cînd nu mai crezi în instituțiile publice ale statului, e ușor să crezi că există un stat paralel care trage de fapt sforile și guvernează societatea. De cealaltă parte, explicația pentru faptul că cei cu educație redusă (sub opt clase) tind să creadă mai puțin în aceste teorii pare să fie următoarea: pentru ei, religia e cea care le oferă de mii de ani această ancorare psihologică în niște certitudini. O altă explicație poate fi dată și prin efectul Dunning-Kruger: cu cît o persoană are parte de un nivel de educație superior școlii generale, cu atît are tendința să creadă că știe lucruri, dar, totodată, cînd vorbim de domenii de competență, cu cît o persoană este mai puțin cunoscătoare a unui domeniu, cu atît are tendința de a-și supraestima propriul nivel de competență și de a subestima competența celor cu adevărat specialiști. Acest lucru ne explică și de ce, la noi, toată lumea se pricepe la toate și avem în spațiul public persoane care sînt tratate drept specialiști universali. Acestea au certitudini pe care nu se sfiesc să le împărtășească cu ceilalți în domenii în care competența lor este de fapt minimală.

Certitudinea este o proprietate epistemică a opiniilor noastre. Cînd avem certitudinea că ceva este cumva, atunci ar trebui să putem spune că avem cunoaștere certă cu privire la acel fenomen. Deci certitudinea este baza cunoașterii, dar este certitudinea o cunoaștere întemeiată și verificată? Eu pot crede cu tărie că ceva e cert fără ca acel ceva să fie cu adevărat așa. Certitudinea, aici, este doar o stare psihologică, subiectivă. Pentru a avea parte de certitudine epistemică, mai obiectivă, avem nevoie de o cunoaștere întemeiată și verificată. Un al treilea tip de certitudine este cea morală. Aceasta e dată de acele repere etice în funcție de care ne modelăm comportamentul. Pentru discuția de față sînt relevante doar primele două.

În materie de cunoaștere, singura certitudine tare pare să fie cea socratică, „știu că nu știu nimic”, dublată de cea carteziană că în clipa în care mă îndoiesc de toate nu mă pot îndoi de faptul că mă îndoiesc. Remediul pentru a nu cădea în capcana teoriilor conspirației este de a te îndoi sistematic în privința tuturor informațiilor și de a încerca să afli cît mai multe lucruri cu privire la acele fapte, din cît mai multe surse independente. De fiecare dată trebuie să încercăm să vedem și ce alte explicații alternative ar putea fi date acelor evenimente explicate de o teorie a conspirației, plus că o marcă a teoriilor conspirației este că ele nu doar explică niște evenimente, ci indică și vinovații pentru situația respectivă, fie că e vorba de persoane singulare (Soros, Gates etc.) sau diverse categorii (evrei, masoni, industria farmaceutică). În știință nu contează atît vinovații, cît explicația și predictibilitatea fenomenelor.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.