Anul viitor se vor împlini două milenii de la trecerea în eternitate a unuia dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai liricii universale: Publius Ovidius Naso, poetul iubirii şi al exilului. G. Călinescu îl considera drept „întîiul mare romantic european“, iar Tudor Arghezi îl numea „strămoşul nostru de limbă, de sînge şi simţire“.

Ideea nemuririi, a supravieţuirii creatorului prin perenitatea, prin trăinicia operei sale este prezentă permanent în concepţia ovidiană. Încă din Iubiri (Amores), poetul era obsedat, ca şi Horaţiu, de ideea dăinuirii sale după moarte: „Astfel, chiar cînd voi fi mistuit de văpaia din urmă, / Voi mai trăi, dăinuind în ce-am avut eu mai bun“. (Ergo etiam, cum me supremus adederit ignis, / Vivam, parsque mei multa superstes erit.) (Amores, I, 15, v. 41-42)

La sfîrşitul Metamorfozelor, marele exilat de la Pontul Euxin exclama, conştient că „a înălţat un monument“ şi că „nu va muri cu totul“: „Am săvîrşit o lucrare ce nici a lui Zeus mînie, / Fierul, nici focul, nici timpul ce roade n-o vor nimici-o“. (Iamque opus exegi, quod nec Iovis ira, nec ignis, / Nec poterit ferrum, nec edax abolere vetustas – XV, v. 871-872.)

Dar prin ce a rămas nepieritor Ovidiu, cel mai modern dintre poeţii latini, prin ce a reuşit să învingă secolele şi mileniile? Prin cultivarea unui sentiment etern-uman: iubirea. Este, prin excelenţă, „dascăl al iubirii“ (praeceptor amoris), „cîntăreţ al gingaşelor iubiri“ (tenerorum lusor amorum). Este, totodată, un neîntrecut cîntăreţ al exilului, al sfîşietoarei nostalgii pentru patria pierdută. În el se vor regăsi exilaţii, alungaţii din ţinutul natal din toate secolele şi mileniile.

Ştefan Cucu este profesor emerit la Universitatea „Ovidius“ din Constanța.