Cel mai mare numitor comun

Este tot mai dificil să găsim între noi un numitor comun – fie el și cel mai mic. Între ceea ce crede unul și ceea ce crede altul este nu doar o mare diferență, ci o aprigă confruntare. Contrar opiniei că ne „tribalizăm“, eu susțin că și în interiorul „triburilor“ de azi coeziunea e foarte fragilă. Nici triburile nu mai sînt ce-au fost! În acest context, sărbătorile ne oferă prilejul unic de a reveni pe teritorii comune, în care ne regăsim unii cu alții mai liniștiți sufletește, un pic mai dispuși să ne privim în ochi, să-l ascultăm pe celălalt și chiar – vai, vă rog, nu mă denunțați activiștilor lockdown! – să ne îmbrățișăm. În lumea care a desființat cel mai mic numitor comun între oameni, sărbătorile ne aduc pe toți la cel mai mare numitor comun din noi. Sărbători, zic? Of, sper că nu calc în străchinile corectitudinii politice, dar la Crăciun și la Paște mă refer, mai ales. De ce ateismul radical, mascat în zîmbitor și tolerant secularism, nu a reușit să impună sărbători care să aibă aceeași putere simbolică și emoțională? Știm, doar, că stăpînirile necreștine au încercat adesea în ultimul secol și în multe locuri să inventeze sărbători care să rivalizeze, de nu cumva chiar să facă uitate, Crăciunul și Paștele. Nu le-a ieșit nimic. Nici un 1 Mai, nici o zi națională, nici o zi de naștere a vreunei republici sau a vreunui șef de stat, nici o sărbătoare a nu știu cărei eliberări de sub nu știu ce cotropitor, nici o zi a vreunei victorii nu au putut nici măcar să se compare cu emoția resimțită de toți, credincioși sau necredincioși, în cea mai deplină solidaritate comunitară, de Crăciun și de Paște. În comunism, o propagandă necruțătoare a încercat decenii la rînd să înlocuiască Crăciunul cu Revelionul și Paștele cu 1 Mai. N-au reușit nimic. 

Există, desigur, riscul ca o grămadă de recenți nervoși să dea cu acest „Argument“ de pămînt chiar acum. Nu m-aș supăra. Totuși, i-aș sfătui să citească acest Dosar, căci e vorba despre acest cel mai mare numitor comun, care-i cuprinde și pe ei.

Firesc, Paștele, ca și Crăciunul, a generat literatură de cea mai înaltă calitate. Scriitori autentici, de pretutindeni și din toate timpurile, au scris literatură inspirată de Paște impresionați de aceste unice experiențe colective de reculegere și de redescoperire a umanității din noi. Așa că am decis să facem un Dosar aparte. Am ales, cu totul la întîmplare, cinci povestiri scrise de mari scriitori, din spații lingvistice și din epoci diferite: I.L. Caragiale, Selma Lagerlöf, Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges și Vladimir Nabokov. Ei înșiși, oameni cu raportări foarte personale la Dumnezeu. Și am invitat cinci dintre cei mai reprezentativi scriitori români ai momentului să recitească cîte una dintre aceste povestiri și să reacționeze literar. Nu am vrut nici eseuri, nici comentarii, nici critică și nici istorie literară. Am vrut ca la poveștile de Paște ale marilor autori clasici să răspundă, cu propriile lor povești, scriitorii noștri de astăzi. Au răspuns emoționant, autentic și cu robust talent Ioana Nicolaie, Bogdan-Alexandru Stănescu, Veronica D. Niculescu și Radu Sergiu Ruba. Împins de o impardonabilă vanitate, am răspuns și eu, după puterile mele, uneia dintre aceste provocări literare.

În fond, chiar dacă unii nu pot crede că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu și a înviat „a treia zi după Scripturi“, noi toți sîntem de acord că povestea Paștelui este una dintre cele mai puternice povești din istoria lumii. Poate chiar cea mai puternică dintre toate. Hristos a înviat!