Ceaiul de la ora cinci

Una dintre cele mai puternice amintiri din adolescenţă e, în mod ciudat, legată de o decizie comportamentală, dovadă că semnele exterioare ale lumii începuseră a-mi stăpîni viaţa. O tînără mătuşă cu numai cîţiva ani mai mare, idolul/modelul meu secret, omul care părea a nu avea nici un defect, trecea printr-o experienţă pe care acum aş numi-o primejdioasă. Atunci mi se părea incredibilă. Invitată de familia băiatului care urma să îi devină soţ „nu la o vedere“, căci se cunoşteau de mult, nici la o „ultimă verificare“, inutilă în acest caz, invitată, aşadar, pur şi simplu, a făcut o „greşeală“ de neiertat. Linguriţa mişcată în paharul de ceai (unul dintre acele pahare de demult avînd un suport protector de metal, aici de argint) a zăngănit cu zgomot mult şi inadmisibil. Ca urmare, nunta părea suspendată. Asistam, la acea vîrstă, la transformarea unei linguriţe, din tacîm în obstacol în faţa iubirii şi emoţia a făcut ca această mică farsă să devină un eveniment. Din fericire, cum bănuiţi, lucrurile s-au calmat, cei doi tineri s-au căsătorit, şi au avut un băiat aflat chiar acum în faţa deciziei de căsătorie. Şi el a venit cu viitoarea soţie în familie, examenul a fost trecut cu bine, cu o singură observaţie pe care, în mod uimitor, a făcut-o tinerei de acum, chiar mătuşa mea: de ce bei apă direct din sticlă, fără pahar? Ei, şi? – am comentat eu în gînd ,sperînd că întrebarea este pur retorică. Aşa s-a şi întîmplat, căci nici sticla de acum, nici linguriţa din vechime nu au îndeplinit decît rolul ce le era menit în piesă, rolul unui decor capabil să genereze doar vagi şi haioase controverse. Lucruri superficiale, deci. Cum apar şi chiar cum sînt nesfîrşitele discuţii privind mobilitatea modei, diversă şi ea doar la nivelul de suprafaţă, stabilă în structurile de adîncime, ceea ce demonstrează Roland Barthes în Système de la mode înregistrînd, cu probe de necontestat, revenirea armonioasă a liniilor şi formelor o dată la 50 de ani.

La un prim nivel, aşadar, norma comportamentală nu face decît să gloseze cu ajutorul cuvintelor, mai exact, al nuanţelor diferite, pe aceeaşi temă. Pasul următor, vizînd gesturi întru asumarea mai decisă a schimbării codului, poate fi regăsit (e un simplu exemplu) în Adevăratul cod al manierelor elegante pentru junii de orice condiţie, apărut la Bucureşti, în 1894. Aici, în capitolul al XVII-lea, manualul se întreabă dacă E bun uzul ce se face cu cuvîntul intim tu?, trecînd tutuirea printre multele progrese de conversaţiune definitorii pentru ultimele decenii ale secolului. Şi, mai explicit: Mai înainte vreme numai cunoştinţele vechi şi intime, inimele strîns legate întrebuinţau cuvîntul intim tu. Acum s-a schimbat moda! Vezi cunoştinţe de-abia contractate şi formate între oameni care înainte nici nu s-au văzut vreodată şi acum se tutuiesc doar pe baza vreunei întîlniri pe la teatru, la bal, ori în vreun magazin, birt sau grădină publică. Prin astfel de pasaje de trecere, ne îndreptăm/coborîm spre structurile de adîncime, acolo unde bunele maniere se întîlnesc/coexistă cu buna învăţătură morală. Toate adevărate şi frumoase, cum s-ar fi spus în vechime. E lumea principiilor formative, puţin dependentă de culoarea sau intensitatea fermecătoare a ispitelor, fie şi a celor trei la număr identificate de Sf. Augustin în Confesiunile lui: Desigur porunceşte ca să mă abţin de la pofta trupului şi de la pofta ochilor şi de la grija veacului. Meditînd asupra trecerilor din lumea europeană de după 1500, Johan Huizinga identifica, în Amurgul Evului Mediu, o asemenea lege şi de gîndire şi de conduită, o lege care ghidează mersul în linie dreaptă de la un tip de mentalitate la alta, stăpînind răvăşitor destine şi individualităţi. Iar ea este părăsirea năzuinţelor prea înalte. Iată demonstraţia: Civilizaţia care se reînnoieşte sileşte societatea să părăsească, din vechea formă de viaţă, năzuinţele prea înalte. Cavalerul devine le gentilhomme francez din secolul al XVII-lea, care mai întreţine o colecţie de concepţii de clasă şi de onoare, dar care nu se mai pretinde un apărător al credinţei, un ocrotitor al celor slabi şi asupriţi. Tipul nobilului francez face loc celui al gentleman-ului, descendent şi el în linie dreaptă din vechiul cavaler, dar temperat şi rafinat. În cursul prefacerilor succesive ale idealului s-a desprins de fiecare dată cîte un înveliş care devenise minciună.

Care ar fi învelişul devenit minciună, abandonat de mentalitatea lumii contemporane româneşti, şi prin ce a fost el înlocuit cu toate urmările asumate şi, în acelaşi timp, indiferent de urmări. Nu ştiu dacă am găsit formulările cele mai potrivite. Propun să vorbim doar despre etalarea ostentativă a meridianelor eului personal la nivelul vestimentar, al gesturilor, al limbajului, al registrului intonaţional, afişarea fără nici o urmă de trac pînă la stridenţă a vieţii private, mai mult, transformarea ei în monedă de schimb valutar, în monedă de schimb, în monedă. Pudoare? Pare că a rămas în urmă, nu foarte în urmă, totuşi. Sub teiul cel mare al grădinii, declaraţia de dragoste era nerostită cu vorbe: doamna de Rénal, cu mîna în mîna lui Julien, nu se mai gîndea la nimic; trăia, şi atît. Cînd se petrecură toate acestea? La 1830, cînd apare Roşu şi negru de Stendhal. Şi cam tot pe atunci spectacolul Othello în varianta pariziană propunea înlocuirea binecunoscutei batiste cu mănuşa, întrucît cea dintîi făcea parte, pentru oamenii acelor vremuri, dintre obiectele neafişate în public, deci, intime. Iar exibarea intimităţii era de neconceput. Căci eurile empirice, personale erau bine strunite de cel public sau, în termenii de peste un secol şi mai bine (Murray Krieger, Teoria criticii apare în 1976), punerea faţă în faţă a persoanei (individul din fundal, expresie a conştiinţei interioare) şi personei (personalitatea, vocea publică, afişată, asumată). Roşu şi negru apare înainte de 1850, Regulile polemicii civilizate (1890) spre sfîrşitul secolului şi, publicîndu-le în primul său număr, revista Dilema recunoaşte implicit deplina lor actualitate. Constînd, între altele, şi în disticţia tranşantă între drepturile/exigenţele eului privat faţă de cel public. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul, sau trecutul adversarului deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţin –... – etichetarea adversarului prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului din care acesta face parte constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar, ca invidid, şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gînditor materialist, patron sau laburist, ci pentru că argumentele tale sînt convingătoare.

De neconceput, nu doar la 1900, ci şi azi în lumea civilizată, exhibarea intimităţii ca normă de viaţă a devenit acum şi aici soluţie aducătoare de succes, model pentru adolescenţi, singura uşă spre fericire. Să fie atunci părăsirea năzuinţelor prea înalte o fatalitate a prezentului românesc? Şi, în aceste condiţii, merită să ne resemnăm?