Ce vrea poporul?

O simplă trecere rapidă prin paginile web ale principalelor partide din România (şi vorbim aici de cele care îşi vor revendica în curînd fotoliile parlamentare) te face fie să rîzi, fie să plîngi, fie ambele. „Îndrăzneşte să crezi în România!“, clamează PSD-ul (înţelegem de aici că ar fi motive să nu crezi?), „Integritate pentru o administraţie dreaptă“ (deci cea actuală nu este nici dreaptă, şi nici integră, după cei din PNL), „Împreună mişcăm România“ (sloganul PMP te aruncă în dilema cu o ţară care dacă nu merge înainte înseamnă că stă pe loc), „Redăm România românilor“ (a, deci ALDE crede că acum ar fi a altcuiva?). În toată această înşiruire, nici vorbă despre procesul de democratizare (încă acut necesar) sau despre reprezentarea intereselor cetăţenilor (rolul oricărui politician, pînă la urmă), cu atît mai puţin despre doctrine, principii sau ideologie. E adevărat că distincţia dreapta-stînga trebuie profund nuanţată la ora actuală, dar ea este departe de a fi pusă în discuţie, nici măcar la modul rudimentar la care era realizat acest lucru în prima decadă post-comunistă.

Probabil că, dacă aş fi trăit într-o ţară normală (a se citi funcţională, în care corupţia endemică este depistată şi pedepsită şi în care sistemul de control reciproc al puterilor în stat funcţionează), probabil că aş fi fost un om cu vederi de stînga, cel puţin în ceea ce priveşte implicarea statului în domenii care altfel nu s-ar putea susţine în totalitate singure (sănătate, educaţie, cultură). Altfel, susţin ideea că, dacă eşti bun în ceea ce faci, ai toate şansele să creşti pe scara socială şi profesională, indiferent de implicarea statului. În ultimele cicluri electorale m-am regăsit tot mai puţin în oferta partidelor politice. Totuşi, am votat de fiecare dată, nu înainte de a mă informat. Doar că nu m-am putut abţine să mă întreb cam ce aşteptări are votantul mediu.

E greu să realizezi un portret-robot al acestuia şi nu îmi plac generalizările impresioniste, dar o foarte scurtă analiză a sondajelor din ultima vreme (IRES, INSCOP, Eurobarometru) ne poate ajuta în acest sens.

Românii nu prea ştiu ce să (se) aştepte de la un partid politic, pentru că, atunci cînd această întrebare este deschisă (şi nu grilă), doar 8% susţin că acesta ar trebui să reprezinte interesele cetăţenilor, dar şi să fie „sincer“ (tot 8%) sau „apropiat de oameni“ (cam 3%). Ceea ce nu îi împiedică pe un sfert dintre cei intervievaţi să se considere de dreapta, pe 17% de stînga şi pe 27% de centru, cu o treime însă care nu ar şti să se plaseze pe această axă. Nici nu este de mirare. Asta nu înseamnă că nu au cu toţii o părere, chiar dacă doar jumătate votează în alegeri şi doar un procent infim se implică în organizaţii non-guvernamentale şi în viaţa comunitară. 90% consideră că statul trebuie să asigure locuri de muncă şi locuinţe, 94% că ar fi necesară o protecţie socială mai ridicată şi 80% că bogaţii ar trebui să fie impozitaţi mai mult pentru a se da celor săraci. Cred că pînă şi Robin ­Hood ar fi invidios!

Cît despre îngrijorările românilor, acestea gravitează în jurul locurilor de muncă (cam asta ar fi şi menirea unui partid politic după jumătate dintre respondenţi), al şomajului, preţurilor, sănătăţii şi pensiilor. Şi nu oricum, după mulţi un partid politic trebuind să facă o politică naţională (şi nu pro-occidentală). Oricum am combina cele de mai sus, tot un rezultat bizar iese, într-o ţară în care rata şomajului este de doar 4,8%, deci te întrebi de unde atîta îngrijorare cu privire la siguranţa locului de muncă. Pe de altă parte însă, românul este destul de neîncrezător atunci cînd trebuie să numească entităţile în care are încredere – nu prea trece nimic dincolo de graniţele familiei apropiate. Nici măcar preoţii, creditaţi cu doar 14%, ca să nu mai spunem de funcţionari publici, partide politice, Parlament, administraţie locală. Atunci ce să înţelegi din încrederea mare şi foarte mare în instituţia Bisericii (tendinţă neschimbată de 25 de ani încoace), depăşită doar de cea în Armată şi, recent, de cea în Pompieri şi în Jandarmerie. Deşi există o expresie pentru asta…

Jumătate dintre români îşi doreau, la începutul anului, un guvern tehnocrat, deşi convinşi fiind că acesta ar fi condus din umbră de partide, adică în interesul liderilor şi membrilor acestora, descrise (vorbim aici iar de întrebări deschise) ca fiind caracterizate de hoţie, furt, escrocherie, mită şi corupţie. De altfel, 87% din români considerau că fenomenul corupţiei este insuportabil, alături de acum clasica opinie că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită.

Partidele fac nişte campanii de parcă ar trăi în altă ţară, deconectate de nevoile populaţiei sau mizînd pe nuclee dure de alegători şi pe un populism care exploatează temerile şi golurile de educaţie civică. Dacă mai adăugăm la aceasta şi fenomenul manifestat recent, cel al milioanelor de semnături adunate de o coaliţie de asociaţii care doresc revizuirea Constituţiei în vederea redefinirii căsătoriei (probabil că în viziunea unora dintre acestea, drepturile omului sînt doar o găselniţă a liftelor străine, menită să pervertească spiritul naţional şi procrearea în masă a neamului), aproape că ai motive să te întrebi dacă nu cumva visezi şi ai ajuns actor într-un scenariu care îi are coautori pe Orwell şi Caragiale.

Aproape. Pentru că mai există totuşi oameni, instituţii şi organizaţii care acţionează în favoarea transparenţei, a participării publice, a creării unui spaţiul public pentru dialog. La ora actuală, structura administraţiei locale şi a Parlamentului o reflectă foarte bine pe cea a electoratului. Sau, mai bine zis, a electoratelor. Datoria politicienilor este să le şteargă sau măcar să le diminueze. Mulţi nu o vor face. Dar eu tot mai cred în „puterea celor fără de putere“ sau în ziua în care un singur om se hotărăşte să înfrunte sistemul şi să trăiască în adevăr. Şi ştiţi care e culmea? Acela este fix momentul în care devine liber. Nu la ­stînga sau la dreapta, ci liber. 

Oana-Valentina Suciu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.