Ce-ți trebuie ca să fii un influențăr* de succes în România

Eram încă prea tînăr ca să pricep cum se putea ca, în publicația la care lucram amîndoi, un senect și faimos coleg să publice un comentariu în care-i lua apărarea unuia despre care scrisesem o investigație cu toate probele necesare. Îi lua apărarea mințind și folosindu-se de singurul argument pe care-l avea (și care, recunosc, pe vremea aceea putea fi mai tare decît cel al dovezilor factuale cu care îmi blindasem eu articolul): acela al autorității (prima lecție învățată).

Da, omul, acum ieșit din peisaj, era o autoritate. Cu înfățișarea lui de Gandhi local, pacifist, dar și cu o hîtroșenie bine jucată și dozată, de la amvonul oengeului pe care-l crescuse încă din zorii democrației românești, avea deja o sectă. Așa cum îi șade bine oricărui guru, tinerii îl iubeau și el îi iubea înapoi (hm...). Personajul împărțea verdicte morale, pornea campanii sociale și cruciade publice pe diverse teme menite să ridice jugul opresiunilor de un fel sau altul (sexiste, rasiale, lingvistice etc.) din țărișoara noastră.

De ce și-ar fi folosit un astfel de om autoritatea nu doar ca să mintă, ci ca să mintă într-o publicație care, în același timp, difuza un articol plin de dovezi ale corupției individului apărat prin minciună de guru? De ce, deci, nu doar că mințea, dar o făcea și cu tupeu (a doua lecție învățată)? Din interes (a treia lecție învățată): gandhiul nostru era nu doar prieten cu persoana favorizată, ci și partener în niște proiecte oengistice pe bani mulți. Nici nu mai are importanță că, deja la acel moment, persoana în cauză începuse să frecventeze o televiziune pe care guru-ul o dădea des drept exemplu de manipulare, de mistificare, de jurnalism corupt etc. și nu a contat nici măcar că cetățeanul cu pricina curta intens un partid care a fost la un pas să-l pună ministru (de n-ar fi fost un dosar de incompatibilitate la mijloc, of!).

Din această mică istorioară se pot desprinde regulile de bază ale carierei de părerolog public (sau influencer, cum îi zice în zilele noastre) în România: 1) să fii o autoritate; 2) să ai tupeu; 3) să ai un interes (altul decît acela de a lumina poporul, firește; cu alte cuvinte, să fii într-un oarecare conflict de interese cu nobila misiune de a desluși misterele lumii unui public de bună-credință).

Cum veți fi observat, poate, apariția rețelelor sociale a schimbat cu totul noțiunea de „autoritate”. Caracteristica aproape exclusiv recunoscută pe aici ca furnizînd „autoritate” este pura notorietate. Așa apare, deci, o egalizare uluitoare, care-i pune în aceeași clasă de „autorități” pe Hagi, Pleșu, Bianca Drăgușanu, Florin Salam sau Mîndruță (sau Măruță; iar lista poate fi foarte lungă).

Există, desigur, oameni foarte calificați în domeniile lor de activitate (autorități profesionale, așadar) care nu doar că aleg să nu exprime public tot ce le trece prin cap, dar sînt și lipsite de caracteristicile esențiale ale unui părerolog de succes: tupeul și interesul. În categoria asta intră, de exemplu, cîte un cercetător român în nanochimie care lucrează într-un laborator de la Paris, să zicem (caz real), de care nu ați auzit niciodată, sau o sportivă extraordinară, o vedetă mondială, ca Simona Halep. Nici unul dintre cei doi nu ne spune nici cu cine să votăm, nici cine e vinovat de incendiul de la „Matei Balș” și nici ce să credem despre transsexuali ori la ce filme e bine să ne uităm.

Cînd, însă, există tupeu și interes din plin, „autoritatea” se creează foarte repede. Pînă acum vreun an, de pildă, cercul celor care auziseră de Oana Lovin era foarte mic (e adevărat, nu s-au făcut cercetări despre cercul celor o văzuseră pe Oana Lovin despuiată via videochat și care nu știau cum se numește ea în actele de identitate) și se reducea la rude și prieteni. Notorietatea domnișoarei își are originea într-o atitudine eroicomică afișată în Piața Victoriei pe la începutul lui 2020, cînd Lovin a pozat cu mîna dreaptă (în palma căreia strîngea o legătură de sparanghel – vezi scandalul plecării la muncă în Germania, de pe aeroportul din Cluj, în plină carantină națională, a cîteva sute de români) ridicată spre cer. Pe fundal se putea vedea clădirea Guvernului. A devenit, instant, „fata cu sparanghel”, fotografia ei s-a răspîndit viral pe rețelele sociale. Și s-a transformat la scurtă vreme în „videochatista cu sparanghel”, după ce s-a aflat că, pentru o vreme, practicase nobila artă a despuierii erotice la camera de luat vederi conectată la Internet.

Mulți și-au spus, atunci, că a doua formulă urma să îngroape personajul apărut peste noapte. Nici vorbă: promovată constant de posturi TV ca Antena 3 (care a și invitat-o în studio în prime time) și România TV, Oana Lovin a devenit o „autoritate” în doar cîteva luni. Prezența ei la pelerinajul Sfintei Parascheva de la Iași din octombrie 2020, unde a incitat la nerespectarea restricțiilor anti-COVID, nu mai era nici o surpriză. Iar în acest caz, tupeul nu mai trebuie demonstrat.

Dar care să fie interesul? Judecînd după platformele media care au promovat-o intens și încă o mai fac, dar și analizînd părerile politice ale domnișoarei Lovin, nu e foarte greu de înțeles.

În aceeași clasă de „autorități” pot fi introduși George Simion și Diana Șoșoacă: inexistenți pentru mass-media pînă la jumătatea lui 2020, au obținut aproape o zecime din mandatele parlamentare puse în joc la alegerile de acum trei luni. În acest caz, interesul este și mai clar (nemaifiind nevoie, nici aici, ca tupeul să fie dovedit): unul politic și pecuniar (cîteva zeci de membri AUR, partidul condus de cei doi, au ajuns parlamentari și beneficiază de indemnizații generoase din bani publici).

Iar influencer-ii tradiționali, jurnaliștii, au cam pierdut bătălia. Iar ei știu asta. Cîtă vreme cititorii, ascultătorii și privitorii erau conectați încă la canalele tradiționale mass-media (publicații scrise, radio, TV), lupta celor care se voiau remarcați era să ajungă într-o redacție. Visul suprem, desigur, era ca redacția să fie una TV.

Dezvoltarea Facebook (rețeaua socială cu cea mai mare tracțiune publică în România), însă, a schimbat cu totul datele problemei. Ai ceva de spus lumii? E simplu: poți scrie, vorbi și poți fi văzut, toate trei la un loc, pe Facebook. Te încorsetau regulile de la gazetă? E OK, ești liber să spui orice pe Facebook, oricît de bizar, buruienos sau, pur și simplu, stupid. Simți că nu-ți cunoști publicul? S-a rezolvat și asta: pornește un „live” de cîteva ore (tot) pe Facebook și îi vei cunoaște pe fiecare în parte din cei care te privesc mult mai mult decît e posibil să-ți fi dorit. E prea mic clubul celor care simt nevoia să-ți soarbă înțelepciunea? Banal: nu-ți mai plivi nici limbajul și nici ideile, iar bălăriile care-ți vor ieși din gură vor atrage multe rumegătoare.

Așa s-au născut părerologii schizofrenici: urlători pe Facebook și manierați în textele de la gazetă.

Așa au apărut părerologii (neasumat) politici: nu țin neapărat să-i laude pe unii sau pe alții, dar e trend-ul, mă-nțelegi, produce audiență, lumea vrea schimbare, să nu lăsăm adevărul (sau măcar niște dubii sănătoase) să strice un reach bun pe Facebook!

Ca orice cancer, și acesta a produs mutații: de la arătarea țipătoare care emite tîmpenii pînă la căutătorii de noduri în papură cu aere de analiști imparțiali de think tank, dar care se visează miniștri (unii au și ajuns, de altfel).

Cu toții, însă, dețin cele trei gene fără care n-ar fi părerologi de (mai mult sau mai puțin) succes: a autorității, a tupeului (fie și camuflat în pasivitate agresivă), a interesului (’cos we are living in a material world).

* influențărul se dorește un hibrid între influencer și un personaj influent, nereușind să fie nici una, nici alta, de unde și futilitatea lui fluentă.

Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.