Cred că nimic nu dezumanizează mai mult decît incapacitatea de a te împăca după un conflict. Ori de cîte ori văd rupturi definitive, îmi pare nu doar că omenia dispare și că rațiunea se destramă, ci am senzația unei plonjări în neant. O trădare a vieții. O capitulare rușinoasă. Nimicnicia. Neputința însăși. Incapacitatea de a te împăca are parfum de moarte.

Mineralizarea opțiunii de a nu ceda, de a nu lăsa de la tine nici un dram, de a alege cu încăpățînare de bolovan să fii opac, orb la orice alt punct de vedere îmi pare de neînțeles, cu atît mai mult cu cît condiția umană presupune expunerea la un omniprezent potențial conflictual.

Trăim într-o lume în care parcă toți se ceartă cu toți, în care a supăra pe altcineva și a fi supărat la rîndul tău pare inevitabil. În cursul interacțiunilor de zi cu zi se ciocnesc interese, se izbesc orgolii, se trîntesc replici. În permanență greșim în fel și chip unii față de alții. Ne rănim. Superficial sau profund, simțim durere. Suferim.

De la mici ciorovăieli înfrigurate la mari confruntări amorsate de ură incandescentă, paleta neînțelegerilor este largă, atotcuprinzătoare, încît nimeni nu ar putea spune că a rămas în afara oricărei încleștări și că e cu totul străin de dîrele de sînge prelinse pe nisipul din arena conflictuală, care nu e altceva decît terenul vieții cotidiene.

Biologia evoluționistă avansează ipoteza că impulsul răzbunării ar fi o predispoziție cu valoare adaptativă, orientată spre mărirea șanselor de supraviețuire prin anihilarea agresorului. Am greși dacă ne-am grăbi să spunem că acesta ar fi singurul tip de răspuns la amenințare pe care îl avem în comun cu alte viețuitoare. Și în lumea animală lucrurile sînt mai nuanțate. În cadrul aceleiași specii, apar ritualuri de cruțare în care încăierarea este oprită înainte de a produce răni mortale celui mai slab. Suprimarea rivalului este evitată, rezultatul înfruntării fiind doar stabilirea ierarhiei în grup, consolidarea statutului de lider.

Oamenii dispun de mijloace culturale sofisticate de reglare a problemelor ce decurg din faptul că nu putem trăi izolați, dar nu e cîtuși de puțin ușor să viețuim împreună. Dificultatea rezidă tocmai în administrarea tensiunilor generate de inevitabilele concurențe, care pot oricînd degenera în conflicte violente și felurite nedreptăți.

Formula arhaică a legii talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, oricît de barbară ar părea sensibilității moderne prin întoarcerea răului produs ca formă de reparare, este mai puțin costisitoare în sînge pentru că limitează pedeapsa la persoana făptuitorului. Prin comparație, în spirala vendetei, violența escaladează de-a lungul mai multor generații. O ofensă trebuia răzbunată prin moartea unui membru al familiei celui vinovat. Dezonoarea declanșată prin noua crimă cerea să fie spălată în sîngele clanului rival. Și, tot așa, datoria răzbunării se perpetua cu o neîncetată prospețime zeci sau chiar sute de ani (în Corsica, sudul Italiei, dar și în Albania). Un proverb italian spune că „o răzbunare de o sută de ani își păstrează, asemenea unui copilaș, dinții de lapte”.

Intoleranța la ofensă a condus la instituția duelului, care asumă riscul pierderii vieții în urma unei confruntări cu arme egale. Oricare dintre cei doi participanți la duel putea fi ucis. Cel ofensat îi aruncă mănușa ofensatorului în ideea că rezultatul luptei putea fi interpretat ca ordalie, o judecată divină prin care cel vinovat de incident, oricare ar fi fost acesta, va plăti cu sînge. Astfel, onoarea tuturor era restaurată: în cazul unuia prin moarte, iar celălalt era purificat prin faptul că acceptase riscul de a-și pierde viața. Costul disproporționat al acestei formule de reparare față de dauna produsă a condus la interzicerea duelurilor, însă practica de a obține în acest fel „satisfacție” a mai supraviețuit, sporadic, chiar pînă la începutul secolului XX.

Violența nu este însă singurul răspuns care poate fi dat violenței. Pedeapsa sîngeroasă nu este unica soluție de a pune capăt unui conflict. Răzbunarea nu anulează răul făcut, doar îl amplifică. Răul nu poate fi remediat tot prin rău, chiar dacă acesta este reflexul comportamental cel mai des întîlnit. Relațiile interpersonale înregistrează și alte modalități de remediere a greșelilor, a efectelor produse de diverse ofense. Căile pașnice, împăcarea, reconcilierea, iertarea sînt forme evoluate de restabilire a echilibrului social, de regăsire a liniștii sufletești, de anulare a resentimentelor, a urii, de stingere a setei de răzbunare.

Pentru restaurarea armoniei interacționale distruse din cauza ofensei a fost instituit protocolul prezentării scuzelor. Scuzele certifică o reconsiderare a situației conflictuale, o recunoaștere a greșelii și, prin explicațiile care se dau celui ofensat, i se oferă acestuia posibilitatea să aibă o viziune mai complexă asupra evenimentului. Dar cel mai important lucru presupus de prezentarea scuzelor este inversarea raportului dintre cei implicați în conflict. În momentul ofensei, cel care atacă își arogă o superioritate morală, de la a cărei înălțime își permite să-l desconsidere pe cel ofensat, semnalîndu-i lipsuri reale sau imaginare. În clipa în care sînt prezentate scuzele, raportul se inversează, cel care a atacat face dovada că a renunțat la atitudinea de superioritate față de cel rănit, ba mai mult, se pune pe sine într-o postură de inferioritate prin admiterea faptului că a făcut o greșeală.

Dacă în momentul rănirii ofensatorul se uită de sus la cel pe care l-a atacat, în clipa în care își prezintă scuzele el îi oferă celui ofensat ocazia să se uite la el de sus. Astfel, are loc o răsturnare: prin scuze, cel care a greșit nu numai că se coboară pe sine, dar îl urcă deasupra sa pe cel pe care își permisese să-l înjosească. Protocolul prezentării scuzelor operează un adevărat balans de echilibrare. Acesta reușește doar în măsura în care cel vătămat dorește cu adevărat împăcarea, acceptă scuzele și relația se reia în termenii de egalitate în care funcționase înainte de incident.     

Stingerea unui conflict prin protocolul scuzelor presupune că toți cei implicați în incident au un rol de jucat. Cel care a atacat prezintă scuze, iar cel atacat le acceptă. Reușita împăcării presupune doi pași, o coregrafie simetrică cu doi participanți – ofensatorul și ofensatul. Tocmai în acest punct intervine marea diferență dintre actul de a scuza și faptul de a ierta. Iertarea este asimetrică și ține exclusiv de cel care a avut de suferit, este un fapt interior, o transformare sufletească.

Nu există protocoale pentru iertare. Iertarea poate avea loc fără ca cel vinovat să facă ceva pentru a o obține, fără să își recunoască greșeala, fără să manifeste regrete, fără să se umilească prin scuze, fără să facă nimic pentru a repara răul făcut. Stingerea socială a unui conflict prin scuze este un contract de împăcare, în timp ce iertarea este un miracol. Iertarea nu este o obligație, nu este o datorie.

Cel care scuză ascultă explicațiile și, dacă a înțeles ce a condus la lezarea sa, ia o decizie rațională de a se împăca. Iertarea se lipsește de acest circuit. Georg Simmel semnalează un paradox al iertării: „Cineva nu iartă pentru că înțelege, ci în ciuda faptului că nu înțelege”. Dacă actul de a scuza cere promisiuni că ofensa nu se va mai repeta, iertarea se produce fără a pune condiții. Iertarea este necondiționată și inexplicabilă precum iubirea. (Și la fel de rară…)

Jacques Derrida observa că iertarea nu este un dar și că se sustrage logicii reciprocității descrise de Marcel Mauss, pentru că nu implică obligația vreunei compensări din partea celui iertat. Iertarea nu este nici un premiu de bună purtare pentru cel care a greșit și apoi se căiește. La limită, cel iertat poate să nu afle niciodată că a fost iertat. Este la fel de adevărat că iertarea primită poate avea o mare putere asupra celui iertat. Dacă înainte de iertare vinovatul nu avea remușcări, abia după ce află că a fost iertat se trezește cuprins de regrete, se poate întreba cum a fost cu putință să rănească un om atît de bun, care după toate cele petrecute nu îi dorește răul, nu îl urăște și nu-i trece prin cap să se răzbune.

Acest versant pedagogic al iertării realizează o alchimie a vindecării de rău, topește răul prin bine. Iertarea poate declanșa o criză de conștiință, poate provoca o renaștere morală. Pentru corijarea unui om, iertarea poate fi mai eficientă decît pedeapsa aspră. Cel iertat nu vrea să dezamăgească. Simte că trebuie să onoreze nesperata încredere primită.

În acest sens, Vladimir Jankélévitch vedea o diferență între scuză și iertare. Dacă în urma scuzelor acceptate se poate relua relația din punctul în care fusese întreruptă, iertarea este mai mult decît o simplă reînnodare. Doar iertarea face posibilă o reînnoire radicală a raporturilor dintre cel care iartă și cel iertat. Relația se naște din nou pentru că are loc între doi oameni care sînt diferiți de cei care fuseseră înainte de clipa iertării. Doi oameni vindecați. Doi oameni renăscuți.

Deci înainte de a-ți putea vindeca dușmanul trebuie să te vindeci pe tine. Te vindeci în clipa în care te ierți pe tine pentru că ai fost atît de slab încît te-ai lăsat rănit de o opinie sau de o ocară. Ca să ierți trebuie să ai curaj să admiți că ai greșit atunci cînd te-ai supărat, cînd ai dat importanță unor vorbe în vînt. Trebuie să te ierți că ți-ai pierdut cumpătul cînd ți-ai văzut orgoliul rănit. Trebuie să îți ierți vanitatea. De fapt, trebuie să te ierți că ești om și nu sfînt...

Iertarea nu suprimă greșelile. Iertarea suprimă supărarea provocată de greșeală și face imposibilă ura. Jankélévitch spune că „iertarea începe acolo unde încetează scuzabilul”. Într-adevăr, ce poate fi scuzat nu mai are nevoie să fie iertat. Scuza acceptată anulează vinovăția. Or, premisa pentru a fi iertat este să fii vinovat.

Iertarea este liberă, nu se supune nici unei constrîngeri, dar a accepta scuze este o obligație socială. Cel care în protocolul reconcilierii nu acceptă ofranda scuzelor își alterează fața socială, are de suportat doar o consecință exterioară: disprețul cuvenit celor care preferă vrajba. Îmbufnarea trufașă, încruntarea, uitătura vindicativă și gura-pungă conduc la o zbîrcire ce le șifonează doar chipul social, felul în care sînt priviți. Nu e cine știe ce pagubă. Dauna e exterioară, de imagine.

Adevăratul inconvenient este interior, fiind rezervat celor care exclud total iertarea din repertoriul reacției lor emoționale. Practicanții rupturilor definitive, oficianții inchizitoriali ai suprimării oricăror șanse de împăcare nu mai vor să vadă, nu mai vor să audă, nu mai vor să știe nimic de cel care le-a adus vreodată o ofensă. Ei declară emfatic, grav și cu solemnitate de cioclu îmbrăcat în frac închiriat: „Acel om este mort pentru mine!”.

Desigur, e dreptul oricărui neînduplecat să ucidă oameni în sufletul lui. Problema e că și în lumea noastră interioară un om mort nu poate fi altceva decît un cadavru. Neiertătorul nu poate scăpa de stîrv și se trezește că va trebui să trăiască apoi cu mortul în suflet. Va purta în secret o povară cu un iz greu, dar pe care nu-l simte nimeni altcineva, pentru că oamenii incapabili de iertare arată exact ca oamenii care iartă, aparent au același aer. Nici cel mai crud dintre neîndurători nu are putreziciunea pe chip, miasma e îngropată în adîncul inimii. Cei care nu iartă se mișcă nonșalant printre cei vii, dar sînt un fel de cimitire ambulante.

Pentru că nu e rău să deturnăm orice accent dramatic, aș aminti în final îndemnul lui Oscar Wilde: „Întotdeauna iartă-ți dușmanii. Nimic nu-i agasează mai mult!”.

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.