Multe, prea multe și mai ales profund incomprehensibile. Un motiv al inaccesibilității acestei trinități ontice Absurd – Suferință – Poveste, deși constitutivă Omului, este că oamenii par să nu aibă (să fi pierdut?) limbajul apt să descrie complet și comprehensiv astfel de orizonturi. Povestea, de pildă, deși este un soi de meta-mecanism de apărare, nu poate fi descrisă în termeni biologici și/sau psihologici; deși poate fi ideologie și/sau normă a unei dezirabilități sociale, nu poate fi cuprinsă în limbajul științelor sociale; nu poate fi descrisă corect nici măcar în termeni filozofici sau teologici, deși acestea sînt formele de cunoaștere prin care Omul a numit sensul, dînd Poveștii un sens; este abordabilă, ce-i drept, în termeni poetici, dar atunci totul rămîne un fascinant joc de oglinzi, care amplifică „misterul“.

Pentru uzul meu personal, am ajuns totuși la două deschideri (nu există și nu pot exista concluzii în această privință!) complementare. Pentru a le putea formula cît de cît inteligibil, voi începe prin a reformula într-un limbaj forțat elementar (cu riscurile aferente) premisele la care se pare că am ajuns. Putem spune astfel, pe cît se poate de simplu, că Absurdul este – măcar pentru faptul că nimeni nu a putut să demonstreze, coerent și consecvent, contrariul; că un soi de intuiție apriorică a absurdului generează Ontalgia, această algie ontică, această Suferință a faptului de a fi; și că, în sfîrșit, această suferință constitutivă și definitorie este întîmpinată și transfigurată la fel de constitutiv și definitoriu prin Poveste.

Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru prima dată acest termen într-o lucrare din 1966. Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată în rărunchii ființei sale de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți greutăți sau altminteri) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta și pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul. Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-l pună cît de cît la adăpost de angoasele care îl însoțesc pe tot spectrul existenței umane. Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris – și se vor scrie – sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare – adică „anxiolitice“…

A doua mea constatare – căci aceasta este o constatare – se referă la faptul că nu avem nici cea mai mică idee despre cum circulă Povestea din transcendental în celule și retur, cum este ea în-corporată astfel încît să funcționeze, să fie dătătoare de viață la toate nivelurile sale de implicare și manifestare, că nu știm nimic despre cum se leagă biochimicul cu ontologicul – și că, de fapt, nici nu interesează toate acestea. Or, Povestea funcționează, funcționează în toate registrele sale, și funcționează și atunci cînd nu noi sîntem autorii direcți ai „poveștii“, ci sîntem mai degrabă povestiți. Altfel spus, sîntem parte a Marii Povești, ai unei Povești încorporate, alcătuită din tot ceea ce am despărțit de-a lungul mileniilor: sînge și zei, suflet și corp, biochimie și ontologie. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că, dacă vrem să domesticim puțin acest abis, dacă vrem să cunoaștem ceva mai bine Omul, ei bine, trebuie să ne apropiem cu mai multă atenție și deschidere de această incomprehensibilă Poveste încorporată.

Foto: J Stimp, flickr