Într-o societate iubitoare de senzații tari, de excese relatate cu tonul ridicat și de recorduri zilnice de orice fel, moderația, în primul rînd, nu pare a fi la mare căutare. Ea riscă să fie numele însuși al monotoniei cea fără de șansă în concertul celor gălăgioși. O voce intelectuală, în plus și moderată, este hărăzită anonimatului definit azi prin absența de preocupare a tuturor canalelor media față de ceea ce ar putea avea de spus o asemenea voce, în comparație cu seducția vocilor agresive care au formatat urechile publicului.

Ce este totuși un intelectual public moderat și unde își poate găsi locul într-un spațiu public puțin educat, fragil și labil? Voi încerca să răspund acestor întrebări într-un stil cît mai pedagogic cu putință. Și o voi face pornind de la o afirmație categorică: orice societate democratică, în care se presupune că funcționează dezbaterea argumentată de idei ca rezervor de soluții pentru politicile publice, are nevoie, printre actorii ei, de rolul jucat de intelectualii moderați. Absența lor, înlocuirea lor cu alți actori revendicînd același rol („experți”, politicieni, vedete etc.) este semnul unui deficit de democrație în societate.

Un intelectual public moderat trebuie să fie în primul rînd un intelectual.

Cuvînt devalorizat și disprețuit, cuvînt inactual, „intelectualul” trimite totuși la un anumit profil, la un nucleu dur al unor preocupări pe care cei care se bucură de acest nume nu le împart cu vecinii lor din societate. Un intelectual nu este omul de știință, nu este profesorul, nu este artistul, după cum nu este nici cel sau cea care emite din cînd în cînd panseuri sub forma sibilinică a unor postări pe rețelele sociale. Dar un intelectual poate fi omul de știință, profesorul sau artistul în măsura în care atenția lui se întoarce de la executarea tehnică a muncii sale înspre căutarea sensului. Ceea ce face din ei un intelectual este preocuparea pentru jocul înțelesurilor înăuntrul muncii lor sau în relația dintre munca lor și restul societății. Un savant este un intelectual în clipa în care își pune întrebarea privitoare la semnificațiile pentru concetățenii lui sau pentru viitorul lor privitoare la ultimele descoperiri din domeniul său (fizică, biologie, astronomie etc.). Un profesor este un intelectual atunci cînd, neîncetînd să fie un pedagog, caută rosturile educației și încearcă să le explice elevilor săi și societății în general. În sfîrșit, artistul se comportă ca un intelectual atunci cînd se întreabă cu privire la relația dintre adevărul operei sale și sensul creației artistice și cînd cultivă, la privitor, la ascultător sau la cititor, dorința de sens.

Aș forța descrierea unui intelectual adăugîndu-i o dimensiune care generează o mulțime de neînțelesuri. Dacă ar fi să creditez pentru o clipă, din motive de economie a textului, figura intelectualului „autentic”, atunci aș spune că autenticitatea lui nu poate să vină decît din asumarea unei poziții critice. Abia capacitatea critică îl desăvîrșește pe un intelectual. Ce înseamnă asta? Înseamnă că el (sau ea – tot din motive de fluiditate a textului voi înțelege de fiecare dată prin „el” deopotrivă „el sau ea”) se poate extrage din fluxul actualității sau din seducția puterilor de orice fel pentru a se poziționa critic față de actualitate și față de Putere. Rostul lui nu este de a găsi justificări Puterii, nici de a inventa noi strategii de acceptare a ei, ci de a cultiva o suspiciune sănătoasă față de orice formă de putere. El este critic în măsura în care nu crede pe nemestecate sloganurile, adeseori frumos ambalate „comunicațional” și oferite ca soluții miraculoase de către propagandele zilei.

Un intelectual public moderat trebuie să fie, apoi, public.

Desigur, putem să discutăm mult și bine despre ce înseamnă azi să fii public, dar admitem acum ca ipoteză de lucru că „public” se referă la expunerea în fața unei audiențe în principiu nelimitate. Expunerea poate să fie fizică sau, cum se întîmplă cel mai adesea în această perioadă, discursivă – adică prin cuvîntul scris sau prin cel rostit. Putem desigur să introducem gradații în nivelurile de audiență: un discurs poate fi considerat public și cînd este rostit în fața unui grup restrîns de ascultători, dar ceea ce definește prin excelență „publicul” este posibilitatea ca un asemenea discurs să fie transmis unei audiențe indefinite, fără ca emițătorul (în cazul nostru intelectualul) să aibă posibilitatea de a limita audiența odată ce discursul său a fost rostit.

Există o dimensiune definitorie pentru ca un intelectual să devină public: curajul. Trecerea de la privat sau profesional la public este un act de curaj. Expunerea și apărarea ideilor într-un cadru public, în care reacțiile nu pot fi anticipate sau controlate, necesită o temeritate pentru care nu există o rețetă sau un ghid de întrebuințare. Acest curaj este în primul rînd al celui care gîndește cu propria lui minte, al celui care are puterea de a gîndi singur, după cum spunea Kant acum mai bine de două secole, și el se opune altor două însușiri, pe care le vedem mult mai bine răspîndite azi printre intelectuali: lenea și lașitatea gîndirii. Același Kant spune că lenea și lașitatea sînt cauzele care fac să existe atît de mulți oameni care preferă să rămînă minori toată viața, adică să delege altora sarcina de a gîndi pentru ei, preferînd confortul unor opinii gata fabricate de tot felul de tutori și călăuze.

În sfîrșit, a treia trăsătură a unui intelectual public moderat este moderația însăși.

Este oarecum și trăsătura cel mai greu de situat, întrucît este și cea mai subiectivă. Dar aș spune așa: sînt numeroși aceia care confundă moderația cu lașitatea sau lenea, tot așa cum sînt numeroși (uneori sînt aceiași) cei pentru care a fi curajos înseamnă a fi lipsit de moderație. Să mă explic: auzim adeseori în jurul nostru prieteni, cunoștințe, colegi spunînd că ei preferă să rămînă moderați, așezați, „să nu se bage”, să-i lase pe alții să o facă, pentru că se pricep mai bine. Și, mai ales, să-i lase pe cei care au curaj să spună lucrurilor pe nume sau, după o expresie nefericit de celebră azi, să nu fie corecți din punct de vedere politic. Curajul este deci asemuit fie cu intensitatea vocii (răcnetele și țipetele de la talk-show-uri stau mărturie), fie cu excentricitatea ori radicalitatea unor poziții greu de apărat. Sentimentul general este atunci că e mai bine ori să taci, ori să devii apologetul unor poziții extreme, dacă nu chiar extremiste, întrucît ambele suscită adeziuni înflăcărate.

Moderației i-aș atașa aici reticența față de ideologii și față de toate „-ismele” folosite ca răspunsuri bune la orice. Deficitul de moderație își găsește poate o explicație în ușurința cu care prind la un public needucat vrăjile din discursurile atent ticluite de „curajoșii” care nu ezită să pună etichete tuturor celor care nu sînt ca ei. Moderația trebuie să regăsească aici spiritul critic de care vorbeam mai sus, acela care trebuie să ne facă circumspecți față de toți aceia care încurajează judecățile rapide, adevărurile gata făcute sau contrafăcute, ierarhizările sau distribuirile celorlalți în țarcuri, expulzările brutale ale celorlalți în afara lumii pe motiv că nu gîndesc ca noi.

Aș încheia cu o constatare privitoare la societatea românească: pe drumul ce începe cu intelectualii, continuînd cu cei curajoși și încheind cu cei moderați, găsim tot mai puțini bărbați și tot mai puține femei reunind cele trei calități. Altfel spus, există numeroși intelectuali în România și de bună calitate. Dar între ei, numai o parte își asumă poziții publice. Iar dintre aceștia din urmă, și mai puțini sînt moderați. Pentru că înțelesuri la ce se întîmplă cu noi și în jurul nostru căutăm cu toții desigur. Dar nu mereu avem curajul să ne punem întrebările cu voce tare, împreună cu ceilalți, și să ne asumăm public răspunsurile. La sfîrșit, o parte din ei preferă, în locul unor întrebări cinstite, răspunsurile scurte, brutale și cad pradă tentației mediatice de a se erija în lideri spirituali, guru ai marilor adevăruri și călăuzitori de ocazie spre mîntuirile facile, care rimează adeseori cu ura întreținută față de cei care gîndesc și acționează altfel.

Iar întrebarea provocatoare și deschisă este aceeași ca la început: cum să cultivăm printre intelectualii români – în această societate atît de dornică de certitudini, dar atît de înclinată spre conformism – temperarea în impulsul de a deveni vedetă, dar și îndrăzneala de a spune ce gîndești? Altfel spus, cum să aducem laolaltă moderarea publicității și curajul de a fi tu însuți, tu însăți, pe o scenă plină de măști?

Ciprian Mihali este doctor în filozofie al Universității „Marc Bloch” din Strasbourg. Predă filozofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca din 1992. A fost ambasador al României în Senegal (Dakar, 2012-2016) și director regional pentru Europa de Vest în cadrul Agenției Universitare a Francofoniei (Bruxelles, 2016-2020). Cea mai recentă carte publicată: Dicționar subiectiv de cultură civică, Editura Humanitas, 2020.