Ce-i mîna pe ei în luptă?

Dacă s-ar înscrie în cursa pentru biroul din Palatul Cotroceni doar cei care speră să-l poată ocupa, nu am avea mai mult de doi-trei candidaţi la fiecare scrutin. Dar asta s-a întîmplat doar în epoca romantică postrevoluţionară – în mai 1990, cînd am avut trei candidaţi, fiecare o personalitate politică puternică şi reprezentînd cîte o grupare politică redutabilă, măcar în plan simbolic. 

 

Mai tîrziu, pentru că alegerile parlamentare se desfăşurau simultan cu cele prezidenţiale, partidele au realizat că pot obţine o vizibilitate utilă în cursa parlamentară, prin prezentarea unui candidat la Preşedinţie, chiar dacă acesta nu are nici o şansă de victorie. Aşa s-a făcut că, în 1992, au apărut candidaţii-locomotivă pentru partide.

 

Tot în 1992, a apărut un alt tip de candidat: cel care nu este interesat de cursa electorală propriu-zis, ci are de transmis un mesaj pe care speră să-l impună pe agenda publicului. Campania electorală (mai ales aşa cum se desfăşura atunci, cu dezbateri care beneficiau de maximă acoperire mediatică) oferea un excelent prilej de acces la mass-media, altfel puţin receptivă la subiect. Era vorba despre candidatul independent Mircea Druc, fost premier al Republicii Moldova, care dorea să atragă atenţia publicului asupra cauzei românilor din stînga Prutului. Astăzi, s-ar numi troll. 

 

Începînd din 1996, avem de-a face cu o masificare a candidaturilor la funcţia supremă: 16 candidaţi înscrişi (record încă nedepăşit). 13 dintre ei reprezentau partide care sperau un scor bun la parlamentare. (Acest tip de candidatură avea să dispară odată cu decuplarea de alegerile parlamentare, în 2009.) Pe lîngă aceştia, apar altfel de candidaţi „pentru mesaj“: ei nu au ceva de spus pentru interesul public, ci mai degrabă despre ei înşişi. Cazul tipic este generalul Nicolae Militaru, personaj care jucase un rol controversat în ultimii ani ai regimului comunist şi primii ani postrevoluţionari, şi care dorea să se explice naţiunii – naţiune care, de altfel, era complet dezinteresată de speţă.  

 

Speţa candidaţilor care caută publicitate a fost prezentă şi în scrutinele prezidenţiale următoare. Ne amintim de prima femeie care a candidat (în 2000), o avocată care a cîştigat notorietate, un tînăr om de afaceri care a dat în judecată toate institutele de sondaje care îl incluseseră cu perseverenţă la categoria „alţii“ (în realitate, înregistra scoruri sub marja de eroare), un pretins prinţ care nu prea ştia româneşte (a reuşit mai tîrziu să devină cumătru cu preşedintele în funcţie), un pretins exponent al etniei rome care între timp şi-a mutat rezidenţa într-un penitenciar, un ex-securist, un cleric newyorkez condamnat ulterior pentru înşelătorie (a obţinut o sentinţă favorabilă la CEDO împotriva statului român, pentru tratamentul degradant din închisoare). Să nu-l uităm pe binecunoscutul Gigi Becali. Pe scurt, multe personalităţi accentuate, cu tendinţe mesianice, în căutare de notorietate şi glorie. De menţionat că cel puţin cinci foşti candidaţi la preşedinţie au ajuns ulterior în închisoare. 

 

Anul acesta, pe lîngă candidaturile „exotice“ (Funar, C.V. Tudor, William Brînză), avem un nou tip de candidatură: cea strategică. O recunoaştem după absenţa oricărui program politic. Este candidatul care nu are vreo veleitate de a cîştiga, dar speră să „ciupească“ o parte din electoratul care, în principiu, ar vota unul dintre candidaţii principali – cazul lui Tăriceanu. Alt candidat (Meleşcanu) este în cursă „just in case“ – poate Iohannis va fi invalidat în justiţie şi atunci ACL va trebui să susţină un alt candidat. 

 

Tot „strategice“ pot fi considerate candidaturile menite să strîngă nişte voturi, marfă destul de iluzorie în perspectiva negocierilor dintre cele două tururi – este situaţia doamnei Udrea, susţinută tocmai de către cel care, în primăvară, clama necesitatea unui unic candidat al Dreptei, dar şi a deja tradiţionalului Kelemen Hunor, care acum are un rol suplimentar: acela de a demonstra că partidul său, şi nu cel al lui Zsolt Szilágyi, este adevăratul reprezentant al comunităţii maghiare. 

 

Tot o categorie nouă o reprezintă candidatura independentă a Monicăi Macovei. Este clar că ea nu urmăreşte nici publicitatea gratuită, nici negocierea voturilor obţinute. Mai degrabă, cred că domnia sa doreşte să testeze aderenţa pe care o poate obţine mesajul său anti-corupţie şi anti-sistem (aici, ar fi de discutat). Probabil, voturile obţinute vor constitui punctul de plecare al unei noi construcţii politice. 

 

Mircea Kivu este sociolog.