● Valentin Radu ARSENE, psihoterapeut

2020 a fost un an despre rezistență, disciplină și încăpățînarea de a extrage tot ce putea fi bun din adversitate, din noua viață cu limitări sociale.

Îndată ce a fost anunțată carantina din luna martie am trecut întreaga activitate de terapie online. Lucram deja astfel cu oameni plecați din țară, dar erau mai curînd excepții. Clienții mei sceptici au descoperit că terapia online este perfect funcțională, chiar cu anumite avantaje. De exemplu, sînt clienți care se deschid mult mai ușor în terapia online pe subiecte sensibile, „rușinoase” sau dureroase.

În plan personal, statul în coconul casei m-a stimulat să-mi canalizez energia spre lucruri posibile: am petrecut mai mult timp cu familia, am citit cărți care ar mai fi așteptat pe raftul bibliotecii, am văzut filme care nu erau în sfera mea de interes și, surprinzător, am cunoscut oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut.

Deși traversăm o situație de criză, văd că valorile umaniste, liberale și democratice au rezistat bine stresului emoțional general. Sigur că exista contraexemple exaltate, dar, precum un simptom, ne invită să căutăm și să tratăm în viitor cauzele suferințelor sociale.

Aș spune că marea încercare în situații-limită, atunci cînd sînt activate fricile noastre cele mai profunde, cînd ne simțim viața amenințată, este să rămînem cît mai raționali. Este un test pe care cred că omenirea în ansamblul ei l-a trecut, testul de a rămîne ființe umane de secol XXI. 

 Ioana AVĂDANI, președinta Centrului de Jurnalism Independent

Zarvă multă, păr puțin – zise Dracul după ce a tuns pisica. Am învățat zicerea aceasta în vremea pandemiei și mi se pare că nu întîmplător. Că, slavă Domnului, de zarvă am avut parte, o-ho! Dar să vedem cum stăm cu „părul”.

M-am întrebat dintotdeauna cît de departe pot merge performanțele „fizice” ale omului, în sport, de exemplu. Cît de repede se pot alerga cei o sută de metri? Mai ciupim, cu antrenamente, cu tehnologie, cu voodoo, cu vreo minune de sportiv, vreo cîteva zecimi în zece ani. Dar, inevitabil, vom atinge cîndva plafonul dincolo de care legile fizicii nu ne vor mai permite să trecem. Așa că, am decis eu cu mine, performanțele vor fi ale interiorului nostru: minte, inimă, suflet, ce s-o mai găsi.

Pîrdalnicul de 2020 ne-a oferit ocazia de a ne întoarce înspre noi înșine, de a face curat pe-acolo, de a mai primeni ce era prăfos, de a arunca ce nu mai era de folos și de a face loc de creștere. Pe mine m-a adunat de pe drumuri, m-a învățat să cresc cu biberonul niște pisoi cît niște măsline și să îi văd plecînd la casele lor (grava, fundamentala lecție a lui „When it’s time, let them go”). Mi-a dat timp să fac cu el ce vreau – dar știu ce vreau? Pot să fac față la atîta timp? Cu modestie îi răspund: pot.

A fost crud, aprig, rapace și pestriț la mațe, dar nu vreau să îl șterg de tot. Pentru că, dacă nu-l procesăm acum, s-ar putea întoarce. Și nu-l pot urî cu totul. Pentru că, în felul lui sucit, m-a dat pe mine mie-mi. (Și pentru că îndură astfel de structuri gramaticale.)

Mai rămîne să lămuresc o chestiune: de ce ai vrea, drac fiind, să tunzi pisica?

● Ana BARTON, scriitoare

Faptic, bine-a fost c-am trecut împreună cu fata mea prin bacalaureat și prin admiterea la facultate. Sigur, ea a trecut, dar cum potențialul meu de-a arde ca o lumînare la două capete simultan e uriaș, am dat și eu nițel Bac și-am dat și-o ciozvîrtă de admitere anul ăsta. Bine a fost și încă este că sîntem sănătoși, altfel simt lucrul ăsta de la o vreme-ncoace, altfel îl conștientizez. Și mai e ceva bun: am învățat cît de cît ieșit din comun (sic!) să trăiesc în prezent. Nu știam că nu știu, nu știam că nu fac asta. Întîi, a fost rău. Cînd mi-am dat seama. Și-am trăit suspendată o vreme: nu puteam să scriu, aveam senzația că nimic nu-și are rostul. Prezentul se-adunase ca un nor deasupra mea și nu știam ce să fac cu el și cu mine. Am înțeles asta cînd am scos pe masa din bucătărie, acolo unde scriu eu, stiloul „de moarte“, adică ăla bun, ăla pe care-l ții, nu-l folosești, să nu-l strici, parcă nu-l meriți, nu e de tine, l-ai primit cadou și te simți mult mai mic decît el. Îl păstrezi în cutia lui și-l mai vizitezi cu încîntare din cînd în cînd. L-am scos pe la sfîrșitul lui martie, cînd am început să trăiesc în prezent, l-am încărcat cu cerneală verde și-am înțeles că, iată, îmi dau voie să trăiesc azi. În același timp, m-a mai străbătut un gînd: dacă mor, măcar am apucat să scriu un pic cu el. Am mai oscilat pînă prin toamnă între dacă mor și dacă trăiesc, m-am tuns din greșeală, prin mai, foarte scurt, am vrut să ajustez ceva și mi-am scăpat mașina de tuns în păr, prin septembrie am început să scriu la noul roman, după ce am cerneluit kilometri mulți de notițe în ultimii doi ani, pe agende, am scăpat de curînd și de-o călcătură de mașină, iar acest ultim fapt m-a dus într-o stare atît de intensă de recunoștință, încît mi-a diminuat frica și cu adevărat m-a trimis în prezent. Să vedem cît mă ține, că nu e deloc ușor să trăiești în propriul prezent. Cu al altora te mai descurci.

● Ioana BOT, profesoară de literatură română, UBB, Cluj-Napoca

În 2020 am dat spre publicare o carte, un proiect la care țin enorm (este vorba de o ediție de Proză literară eminesciană, pentru colecția Editurii Humanitas); nu-i nimic că nu a apărut încă, nimic nu egalează bucuria de a o fi dat editorului. Am construit, împreună cu colaboratorii mei vechi, un Centru de cercetare în Filologie Modernă la Universitate (FiM, http://fim.centre.ubbcluj.ro/), „oficializînd” astfel, în limba granturilor și a finanțărilor (mereu pe sponci) ale cercetării umaniste, publicații, planuri și proiecte care îmi sînt foarte aproape de suflet. Am hrănit toată vara – și am cazat peste iarnă – două generații de arici, în fundul grădinii; am construit hrănitori pentru arici și pentru păsări, le-am învățat ritmurile și firile, i-am botezat cum am putut mai bine. Am editat un volum de studii dedicat unui autor esențial în filiația ideilor mele literare (D. Popovici). Am învățat să gătesc fusion cuisine (indo-ardeleană, cum ar veni…). Am citit pe rupte – fără ca teancul de cărți bune, pus deoparte de cum a început pandemia, să scadă simțitor. Am lucrat bine cu cîțiva studenți minunați, ceea ce – pentru o profesoară ca mine – e mereu esențial în menținerea moralului deasupra liniei de scufundare. Am restaurat niște jucării de colecție, pierdute în second-hand-urile provinciei. M-am bucurat – vorba clasicilor – că ai mei sînt toți sănătoși, iar casa ne e îmbelșugată. Dacă mă uit la lista de mai sus, îmi dau seama că reușita cea mai importantă a mea în 2020 este de a nu fi lăsat pandemia să îmi strice nici proiectele esențiale, nici slăbiciunile de detaliu. Sînt tot eu, cea veche. A fost un an bun, deși ciudat cum nu se poate.

● Dan COMAN, scriitor

Primăvară-iarnă 2020. Lucrurile bune au apărut, ca întotdeauna, brusc și fără nici un motiv –  și mereu dinspre literatură spre corp. Strălucirea neașteptată a minții potențînd plăcerile de scurtă durată ale inimii.

În primăvară am simțit timpul exact ca în copilărie. Am stat ore în șir la fereastră, privindu-l: o imensă broască țestoasă mișcîndu-se lent, înnebunitor de lent, dintr-o parte într-alta a zilei. Imediat ce țestoasa ajungea aproape de mijlocul drumului, mă apucam de scris. Rememorînd. Anii ’80, satul de la capătul lumii, zilele nesfîrșite, plictiseala. Cînd broasca a ajuns la capătul celălalt al drumului, am notat ultima propoziție. Un roman pentru copii. O carte la care am visat ani întregi și pe care, sînt convins, nu aș fi reușit altcîndva să o scriu.

Vara a trecut rapid, ca în adolescență. Și exact ca în adolescență, corpul a fost cel care a preluat puterea. Plăcerea și echilibrul de după plăcere. Am folosit din plin acest echilibru: am mixat voci și povești legate de pandemie – un text scris la sugestia lui Radu Afrim. Inimă și alte preparate de carne. Și, așa cum s-a întîmplat în toată adolescența mea, am avut un noroc chior: teatrul s-a deschis atît cît să se joace piesa (o splendoare), după care s-a închis la loc.

Toată toamna am stat și-am cîntat și am visat la o realitate care mai există doar în fotografii.

Acum e iarnă. Citesc. Aștept să ningă. La începutul frigului, în mijlocul pandemiei, cu cartea deschisă aștept răbdător pînă ce lumina se așază între pagini. Bucuria e uneori un produs exclusiv livresc. Pîndesc: imediat ce lumina ajunge la mijlocul filelor cam unșe, închid ceaslovul. 

● Iulian COMANESCU, jurnalist și analist media

Pentru mine, 2020 a fost un an grozav. Am încasat o relocare, la Bruxelles, la pachet cu izolarea, și am ieșit din asta nu numai cu un business funcțional, ci și cu o carte pentru copii pe care am scris-o ca răzbunare pe izolare, Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor. Am folosit izolarea ca să îmi reașez business-ul pe baze de political intelligence, cu alte cuvinte programe, strategii și informație politică, cu o infuzie de spirit european inevitabilă la eurobubble-ul în care trăiesc. Am făcut campanii electorale cu rezultate excelente și m-am bucurat să văd că e nevoie de ceea ce știu și pot, că scena politică redevenită competitivă face actorii deschiși la nou și la un input pozitiv, constructiv.

Tot pandemia a omologat în mediul de business un lucru pe care-l făceam de multă vreme, lucrul de la distanță. Gestionez de mulți ani proiectele mari online – raportat la relația cu art director-ul, editorul de imagine, echipa de producție video sau ceilalți scriitori. Acum astfel de lucruri s-au generalizat, nu mai par improvizații, pentru noi au fost un avantaj competitiv.

Călătorie pe Planeta Volta a fost la început un leac pentru situația în care m-am găsit nu numai eu, ci și alți oameni foarte ocupați profesional, în pandemie: singur în casă, cu copilul, niște jucării și o tabletă. A ieșit ceva bun, pentru că au vrut-o cei de la Humanitas și a apărut acum, de sărbători, iar primele ecouri sînt excelente.

Una peste alta, detest clișeele, dar nu pot s-o spun altfel: cred că am reușit să transform o criză într-o oportunitate, măcar parțial.

● Andrei CRĂCIUN, jurnalist și scriitor

2020 a îndoliat atîtea familii. E o cruzime, e o indecență, e o obscenitate să spui că nu ți-a fost tocmai rău în acest an-răscruce? Nu știu răspunsul.

Știu altceva (de la un prieten, dar și din toate cărțile bune): în orice bine există, totuși, și răul. Cum în orice rău, dacă vei căuta destul, s-ar putea să găsești și o picătură de bine, care să ducă, totuși, viața mai departe, ca în Ciuma lui Camus.

Mai mult: între Tolstoi și Dosto, îl aleg și eu pe Cehov cu lumea gri, în care, așa cum arăta cu degetul chiar Stalin, nu există un punct de vedere. Stalin greșea: existau toate punctele de vedere.

Și 2020 a fost tot amestecat, ca toți anii dinaintea lui și – dacă vor mai urma – ca toți anii care vor veni.

Mi-am pierdut zborurile. Mi-am pierdut Tokyo și Montevideo, pe care de atîta timp le așteptam, dar mi-am cîștigat răgazul amintirilor. Umblasem tot pămîntul (mai puțin Japonia și Uruguay, se înțelege), dar nu avusesem niciodată timp să-mi amintesc. Și în amintire, precum știm de la Mazilu, este mereu mai frumos.

În 2020, mi-a murit și mie copilăria, odată cu domnul Diego Armando Maradona. Pe de altă parte, tot în toamna aceasta mizerabilă mi-am amintit cît de multă fericire a adus pe pămînt domnul Diego Armando Maradona și de ce îl iubeam.

Nu am speranțe de la 2021, n-am avut niciodată speranțe de la nimeni și nimic. Pe de altă parte, măcar trăiesc în așa fel încît nici regrete să n-am, ceea ce – ca să fiu sincer – vă doresc și dumneavoastră.

● Cosmin DRAGOMIR, jurnalist culinar și proprietar de restaurant

Anevoie găsești ceva demn de acest Dosar tematic chiar dacă scîrmi cu atenție de arheolog prin toate straturile acestui an. Pentru noi, ăștia din HoReCa, anul nu se încheie pe 31 decembrie. De obicei organizam Revelionul Ospătarilor și abia atunci trăgeam linie. Amu așteptăm colindători cu altfel de măști care să ne ureze să ieșim bine din iarnă. Bine, adică să evităm falimentul. Să supraviețuim. Pentru că fix în driblingul financiar de pînă în acest moment găsesc jumătatea plină a paharului. Exact acolo, prin sticla recipientului generos, cu deschidere mare, special conceput pentru vinurile roșii, văd o mulțime de sticle nedestupate cu potențial de vești bune. 

Este binecunoscut faptul că breslele, de la pălărieri la scriitori, de la cîrnățari la virtuozi ai țambalului, sînt zdrențuite de lupte intestine între grupări și gășcuțe de tot soiul. Datul la gioale colegului, invocarea duhului din lampă care să trimită pestă caprină la vecin, lovirea concurenței în cap, înjunghiatul pe la spate, zîzania, bîrfa, denigrarea sînt apanajul orgoliilor supraponderale ale celor care, din această pricină, nu-și mai încap în piele. Nici tagma horecarilor nu scapă de aceste metehne. De cele mai multe ori bucătarii, ospătarii ori patronii se organizează în șlehte cărora le cășunează pe colegi.

Ei bine, anul acesta, am simțit pe pielea mea cum o mînă de oameni din industrie au reușit să se alieze. Au comandat mîncare unii de la alții, s-au promovat reciproc, au circulat banii și au contribuit enorm la evitarea falimentului unora dintre noi. Din păcate, nu e un comportament general, ci, mai degrabă, excepție. Dar el există și s-a numit, pentru unii, colac de salvare. Așa că unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întîmplat în 2020 e împuținarea clicilor și pentru asta le mulțumesc lor. Se știu ei.

● Edmond NICULUȘCĂ, președinte ARCEN

În ciuda tuturor fricilor, a singurătății, a furiilor, a deznădejdilor și a dezorientării pe care le-am trăit, sînt recunoscător. Am fost îngenuncheat ca să mă pot ridica. Am fost pus la pămînt ca să pot vedea adevărul din viața mea. Sînt recunoscător celor care m-au ascultat. Sînt recunoscător celor care m-au încurajat, celor care m-au ajutat, celor care m-au vizitat, celor care mi-au scris cu enorm de multă răbdare, celor care mi-au răspuns la întrebările prin care căutam să mă clarific. Sînt recunoscător celor cu care am băut în nopțile de vară și celor care m-au abandonat ca să ne regăsim înnoiți la capătul unui alt drum. Sînt recunoscător părinților mei, deși nu mi-a fost ușor să ajung aici. În liniștea și întunericul singurătății, în oglinda în care mă priveam și în care plîngeam de atîta singurătate și liniște pe timpul stării de urgență, îmbrățișîndu-mă de unul singur ca să mă recunosc și să simt că exist, am înțeles mai mult ca niciodată cine sînt. Și cred că pentru lucurile astea, în ciuda a tot, anul 2020 a fost un an bun. Anul 2020 e anul cînd am înțeles ce înseamnă prietenia și ce înseamnă să-ți pierzi mințile de la atîta îndrăgostire. Tot în acest an am înțeles că, pentru mine, libertatea și iubirea sînt lucrurile pentru care sînt gata să mor. Stau cu laptop-ul în brațe și mă simt ca la capătul unei călătorii în care, adesea, m-am simțit naufragiat. De-acum, orice va mai veni peste mine, voi fi pregătit să înfrunt. Căci sînt recunoscător. Iar asta aduce împăcarea. Și, poate, peste un timp, fericirea.

● Cezar PAUL-BĂDESCU, scriitor

Cum poate să fie bună carantina, adică ceva care-ți frînează brusc viața, care te izolează, te blochează, te condamnă la un soi de arest la domiciliu? E simplu: o frînă e întotdeauna binevenită atunci cînd ai pierdut controlul asupra existenței tale și ai ajuns să te deplasezi în virtutea inerției.

Carantina generală din primăvară m-a oprit dintr-o alergare continuă în roata de hamster, conform programului zilnic: plecat de acasă la ora 7, o oră petrecută în traficul bucureștean, dus copilul la școală, job, luat copilul de la școală, încă o oră petrecută în traficul bucureștean, ajuns acasă la ora 18. Cînd trăiești așa ceva în buclă, ca într-o eternă zi a cîrtiței, ajungi să funcționezi pe pilot automat și să fii absent din viața ta.

Iată că, la un moment dat, un Deus ex machina pandemic face ca totul să se oprească. Și asta devine șansa ta să arunci o privire în liniște la felul în care îți duci traiul, să petreci momente cu tine însuți și cu gîndurile tale, să te redescoperi pe tine și pe cei de lîngă tine.

În plus, așa cum, după o vreme petrecută în deșert, banala apă devine cea mai prețioasă băutură, statul în casă te face să te bucuri chiar și de o simplă plimbare prin cartier, pe care-o vezi ca pe-o extraordinară călătorie. Și așa realizezi cît de frumoasă poate fi lumea în care trăiești. Și, nu în ultimul rînd, ajungi să prețuiești fiecare zi în care te-ai ținut departe de boală și de moarte. Nu știu cît de fericit poate ajunge Candide ocupîndu-se de grădina lui din apartamentul de bloc, dar sigur are toate șansele să fie un supraviețuitor.

● Iulian TĂNASE, scriitor

Acum, cînd scriu aceste rînduri, am toate motivele să cred că sînt în viață. Iau asta ca pe o realizare personală, deși la începutul anului mă gîndeam că aș mai putea face și altele lucruri în afară de a rămîne, pur și simplu, în viață. Însă a rămîne în viață mai poate însemna și altceva decît să nu fi murit. Înseamnă a rămîne în viața ta, înseamnă a nu te îndepărta de la drumul tău, de la traseul de viață care se presupune că a început atunci cînd ți-ai întrezărit poziția în cosmos. Omul este situat, în cosmos, între soare și propria-i umbră. Cînd e înnorat, fiecare se descurcă cum poate.

Anul 2020, ca nici un alt an, ne-a pus în situația de a ne confrunta cu propriile anxietăți, de a ne chestiona relația cu singurătatea, cu propriile măști, nu toate medicale. Anul 2020 ne-a făcut să devenim conștienți de propria respirație.

E posibil ca omenirea să fi fost dintotdeauna imunizată împotriva sfîrșitului lumii, deși sfîrșitul lumii a venit anul acesta, odată cu acest virus, de peste un milion șase sute șaptezeci de mii de ori, cu fiecare persoană care a pierdut definitiv bătălia.

Sora mea a avut COVID-19. A trecut prin momente critice, dar s-a făcut bine. Sînt recunoscător pentru asta.

Altfel, sînt sigur că o să-mi facă plăcere să asist la sfîrșitul acestui an.

anchetă realizată de Adina POPESCU