„Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă“ – aşa descria cîndva Octavian Goga destinul României, ţara aflată pe locul 4 în Europa în privinţa zăcămintelor naturale deţinute, şi pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor şi nivelul de viaţă. Recentele proteste împotriva proiectului aurifer de la Roşia Montană readuc în discuţie, printre multe alte chestiuni punctuale, o preocupare majoră, insuficient dezbătută: cum se face că nu putem scăpa de destinul nostru de „săracă ţară bogată“? Ce fel de model de dezvoltare ne dorim?  

Proiectul de exploatare de la Roşia Montană are capacitatea extraordinară de a concentra, paradigmatic, toate marile problematici şi contradicţii cu care ne confruntăm ca ţară. De asta s-a şi reuşit o mobilizare cu adevărat excepţională în jurul acestui proiect. Pentru că Roşia Montană este emblematică. Pentru că Roşia Montană e mai mult decît Roşia Montană. În primul rînd, se pune chestiunea investiţiilor străine. Ne place sau nu, România e o economie dependentă, care are nevoie să atragă capital străin pentru a porni motoarele dezvoltării. Însă abia după această constatare încep întrebările cu adevărat grele: o politică prietenoasă cu investitorii străini înseamnă acceptarea haotică, de-a valma şi cu orice preţ, a oricărei investiţii străine?  

Porţi deschise orbeşte  

Se discută mult prea rar în spaţiul public autohton despre politicile pe care le-au avut vizavi de investitorii străini ţările dezvoltate. Totuşi, cel mai adesea, aceste state nu au fost foarte primitoare cu investitorii străini, exemplul cel mai cunoscut fiind cel al Finlandei, care a relaxat regimul investiţiilor străine directe abia în 1987. Japonia a limitat şi ea îndelung proprietatea străină, la plafonul de 49%, iar investiţiile în sectoarele vitale pentru economie au fost interzise complet pînă în 1963. Coreea de Sud, un caz exemplar pentru saltul economic realizat în doar cîteva decenii, a impus, cu excepţia unor zone libere, condiţii destul de restrictive investitorilor străini, pînă la finele anilor 1990. Cînd spun politici restrictive, nu mă refer la obstrucţionarea pauşală şi stupidă a investiţiilor străine, ci mai degrabă la o filtrare a lor, prin prisma nevoilor de dezvoltare ale ţării: ce sectoare economice dorim să stimulăm şi cum îi condiţionăm pe investitorii străini astfel încît şi ţara-gazdă să aibă de profitat de pe urma lor? Care este valoarea adăugată, în termeni de diversificare a activităţii economice, de inovaţie tehnologică, de creare de locuri de muncă, pe care o aduce o investiţie străină? 

Politica porţilor larg şi orbeşte deschise către investitori nu face decît să atragă un capital galopant, în căutare de profit rapid şi care nu contribuie la o dezvoltare durabilă a ţării respective. Conform unui raport al Consiliului Concurenţei din 2011, în 2003, numărul total al angajaţilor din cele 28 de companii monitorizate din cele 5 zone libere era de 1876; în 2007 (înainte de criză), scăzuse la 1617, ajungînd, în 2010, la 1117. Activitatea economică în zonele libere nu s-a diversificat, iar ponderea principală în zonele respective o au în continuare activităţile de depozitare şi de comercializare.  

Blestemul resurselor  

Acestea fiind spuse, cum ne raportăm la Proiectul „Roşia Montană“? Cînd vine vorba de investiţii străine în exploatarea resurselor, precauţiile ar trebui să fie şi mai mari. Exploatarea resurselor ca variantă de dezvoltare poate fi o strategie extrem de păguboasă, care condamnă ţările la subdezvoltare cronică. Blestemul resurselor, o sintagmă deja consacrată, se referă exact la destinul nefast al ţărilor care posedă resurse naturale şi care mizează pe ele în dezvoltarea lor, nereuşind să iasă, totuşi, din sărăcie. Motivul ţine, o dată, de capacitatea scăzută a industriei extractive de a crea locuri de muncă şi inovare. Gîndiţi-vă la ce înseamnă cele 1000 şi ceva de locuri de muncă pe care le flutură ademenitor în campaniile sale RMGC: ANOFM anunţă zilnic un număr de aproximativ 10.000 de locuri de muncă vacante. Un alt motiv e legat de ceea ce se cheamă „boala olandeză“, care se manifestă prin impactul negativ al creşterii cursului de schimb datorită veniturilor realizate din activităţi extractive asupra competitivităţii sectoarelor manufacturiere, fapt ce duce la o dependenţă tot mai mare de sectoarele extractive.  

Blestemul resurselor nu se manifestă doar prin subdezvoltare, ci şi printr-o propensiune mai mare către autoritarisme. S-a scris foarte mult pe această temă, iar majoritatea studiilor converg către aceeaşi concluzie: abundenţa resurselor minerale e corelată negativ cu nivelul de democratizare. Cu cît e mai mare ponderea veniturilor rezultate din exploatarea resurselor, cu atît e mai mare riscul autoritarismului politic: guvernele tind să se transforme în căutători de rente, corupţia creşte, iar efectul de modernizare – obţinut prin urbanizare, industrializare şi dezvoltare a sectorului serviciilor – este întîrziat. 

Desigur, doar Proiectul „Roşia Montană“ nu va transforma peste noapte România, care-şi bazează economia eminamente pe resursele sale naturale. Să nu uităm că România e una dintre ţările europene cu cele mai mari rezerve aurifere (68 de depozite în Munţii Apuseni) şi că Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a publicat, în 2011, o hartă indicînd 77 de tipuri de resurse minerale (care nu includeau petrolul şi gazele!), pentru care erau active 520 de licenţe de exploatare. De aceea, Roşia Montană este mai mult decît Roşia Montană, e un simbol pentru numeroasele cazuri mai puţin vizibile, dar foarte similare ca problematică. Miza luptei pentru Roşia Montană merge dincolo de cazul concret al acestui proiect – este vorba de modelul de dezvoltare al României şi despre viitorul nostru ca ţară.  

Victoria Stoiciu este director de programe la Friedrich Ebert Stiftung. 

Foto: L. Muntean