„Dețin o fotografie cu tatăl meu și cinci cu mama (pe spatele fotografiei cu tatăl meu, am încercat să scriu, cu creta, într-o seară cînd eram beat, fără îndoială prin 1955 sau 1956: «E ceva putred în regatul Danemarcei.» Însă n-am reușit să trasez finalul celui de-al patrulea cuvînt).“ — Georges Perec 

Nu am nici o fotografie cu tatăl meu biologic.

Nu am nici o poveste de spus.

Nici povești, nici amintiri sau secvențe cu el, cu sau fără mine. E oarecum amuzant să vorbesc despre ceea ce nu cunosc, despre un tată fără față, o necunoscută cu care te poți juca întruna, piesa aia de puzzle care s a pierdut și e clar că nu va mai fi găsită. În locul căreia poți pune orice de dragul jocului.

Am aflat tîrziu de existența lui și foarte tîrziu am știut cîteva detalii insuficiente despre el, niște rămășițe din ceva oricum inexistent. Rămășițele absenței sînt însă prețioase, fiindcă unul dintre defectele absenței e că e mută și stagnantă, ca o apă stătătoare. Orice tată absent e un exercițiu de imaginație. Stai ani întregi și lucrezi la un personaj, de care nu ai nici atîta nevoie încît să îl dorești neapărat în carne și oase, dar pe care în același timp nu-l poți arunca la periferia poveștii tale. Și el, ca orice absent, are uneori mai mare putere decît cei prezenți. Te bîntuie, fiindcă are toate calitățile și defectele posibile și fire nevăzute te leagă de ele. Orice tată absent e deopotrivă bun și rău, e deopotrivă responsabil de cele bune și de cele rele din tine, doar că nu știi exact de care. Mai mult de ce-i bun sau mai mult de ce-i rău? Cu ani în urmă, un necunoscut, într-un parc îndepărtat, m-a oprit și mi-a spus: sper să nu semeni cu tatăl tău. Nu știa că nu-(l) știu. Era în aceeași perioadă în care mergeam vara în vacanță cu tatăl meu adoptiv și cineva, într-un birou, o doamnă curioasă, ne-a măsurat din cap pînă-n picioare și a spus: semănați ca două picături de apă.

Orice tată absent e un exercițiu de migală. Și de uitare. Nici o fotografie, nici o urmă, nici o amintire, nici o formă de eroism și nici măcar de lașitate. Doar o formă de absență pură, absolută, a cărei puritate dezincriminează. Și ca răspuns la o formă de ignorare a ceea ce nu se arată la față, un fel de a nega că există o cauză și că tu ești un efect. Orice tată absent e un gol pe care te decizi să nu-l umpli, o rădăcină de care faci abstracție, un fel de a sta mereu cu picioarele-n aer sau de a fi mereu prea mic pentru scaunul pe care te afli sau de a balansa cît mai tare leagănul pînă ajungi sus de tot și cînd revii jos, strîngi picioarele în așa fel încît să nu atingi niciodată pămîntul. Orice tată absent e pentru mine rubrica aia din certificatul de naștere în care te uiți de o sută de ori ca să înțelegi sensul: natural. Nimic nu e mai natural decît un tată care nu există. În locul unui nume propriu, un adjectiv care rămîne, care insistă să descrie situația și pe tine. E ca și cum o parte din tine vine de peste tot și din nici un loc precis. Orice exercițiu de imaginație îl ține pe personajul tău foarte aproape de tine, îi face o casă în creierul tău. Din poziția asta el nu te mai poate părăsi.

Cît de bine se poate ascunde un tată ca să nu fie găsit?

Unde se duc tații cînd nici nu mor, dar nici nu mai există? Și fotografiile cu tații unde sînt puse atunci cînd ei nu mai există?

Cîți tați poate avea un copil și prin ce cuvinte îi poate deosebi pe unul de celălalt?

Care dintre toți tații e tatăl adevărat și cine e proprietarul copilului?

Cît de aproximativ este un tată pentru care nu ai nici o fotografie? Cît de tare contează nasul, buzele, ochii, alura, felul de a ține mîinile, de a privi în zare, partea pe care doarme mai des, prima boală, a doua boală, boala cronică, felul în care bate inima, ADN-ul? Aveți istoric de diabet în familie? Știți vreo rudă apropiată care să fi suferit de asta? întreabă medicul pentru care e de la sine înțeles că orice copil își cunoaște părinții. Cît de tare trebuie să te concentrezi ca să-ți aproximezi tatăl, să ghicești cum zîmbește, cum se înfurie, cum spune glume, cum dansează? Cîte exerciții de imaginație trebuie să faci ca să dibuiești imaginea cea mai apropiată de realitate? Prima dată am citit la Francoise Dolto că orice copil are dreptul de a ști adevărul despre originea lui, despre fondatorii vieții lui. Dar întrebarea asta a medicilor îmi amintește cel mai bine și cel mai clar că nu am un răspuns. Aveți istoric de diabet în familie? Aveți istoric de boli cardiace în familie? (Reflexul de a spune: am, tatăl meu a murit din cauza unui infarct miocardic. Și-apoi întrebarea în mintea mea: care tată? Care tată a murit? Să spun asta, are vreo importanță sau nu?) Ceea ce am trăit are mai puțină importanță decît ceea ce s-a întîmplat cîndva, ceea ce știu e anulat de ceea ce nu știu atunci cînd e vorba de moștenire genetică. Mi-aduc aminte cum la început eram evazivă cînd mă trezeam cu întrebarea asta medicală, apoi din ce în ce mai sigură în a ocoli răspunsul. ADN-ul, cromozomii, genele deveneau nesemnificative, ca și cum le-aș fi putut reinventa de-a lungul vieții ori de cîte ori aș fi vrut. Libertatea totală a omului fără origine clară.

Am citit că toți copiii își imaginează cel puțin o dată că sînt adoptați, că sînt ai altcuiva, despre care pot crede orice. Apartenența e un loc de joacă, un cîmp al luptei cu dorința de înstrăinare, cu visul de a trece măcar o dată pe lîngă ai tăi făcîndu-te că nu-i cunoști. Mi-am imaginat și eu la un moment dat, mi-am spus ce-ar fi să fie așa. Pînă cînd am aflat. Ai vrea să-l întîlnești? La ce ți-ar folosi? O întrebare pe care am auzit-o des. În primul rînd aș pune capăt unei munci istovitoare, chiar cu riscul de a-mi dezamăgi imaginația. Și nu aș mai fi cu picioarele-n aer. Aș avea un istoric, mai multe, aș avea o față în fața mea, aș pune un chip peste o nălucă, care nici nu vine, nici nu pleacă. Aș ieși din limb. Și nu în ultimul rînd, nu i-aș da mai departe fiului meu absența.

Sînt o norocoasă. Am avut trei tați. Cel care m-a crescut, el m-a învățat tisa, molidul, bradul și pinul, apoi bunicul meu dinspre mamă, căruia i-am spus doar Tata, niciodată altfel, și primul dintre ei, cu care mi-am imaginat ani de zile că o să mă întîlnesc pe cine știe ce stradă din București, într-un autobuz sau în metrou. Ca din întîmplare. Poate chiar ne am întîlnit, cine poate ști. Doar că nu ne cunoaștem. 

Svetlana Cârstean este poetă.