Primele formaţii româneşti de pop-rock apar, în mod surprinzător, destul de devreme în relaţie cu istoria tînărului gen muzical, fiind contemporane cu Shadows, Beatles, Animals, Rolling Stones, Beach Boys sau Hollies. O coincidenţă, cel mai probabil premeditată, face ca numele iniţial al viitoarei Phoenix să fie chiar Sfinţii. Alături de aceasta, Cometele, Uranus, Coral, Sincron, Entuziaştii sau Olympic ’64 i-au invitat pe tinerii vremii la twist & shake, sub privirile confuz îngăduitoare ale unei cenzuri care nu alesese încă şlagărul italian drept model ideal al muzicii uşoare autohtone.

Dacă dincolo de Cortina de Fier, trupele şi interpreţii legendari se impuseseră într-un acerb sistem concurenţial, cu susţinere profesionistă, audienţa lor fiind rezultatul firesc al unei ample mişcări, la noi lucrurile se prezintă fundamental diferit. Rockul carpato-danubiano-pontic îşi află punctul de start în iniţiativa cîtorva tineri de odinioară care ştiau să cînte şi erau la curent cu ce se întîmpla, muzical vorbind, în lumea largă, privilegii ontologice la care s-a adăugat curajul de a înfrunta riscul profesional asumat. Lipsa concurenţei, izolarea cultural-mediatică şi standardele comuniste privind vestimentaţia sau înfăţişarea au constituit un bun culoar pentru personajele primului val de artişti interpreţi români ai genului numit pe atunci pop, de aceea peisajul muzical a fost extrem de pestriţ.

Cîteva minute de difuzare TV erau suficiente pentru o lansare, dar ceea ce făcea diferenţa între consacraţi şi aspiranţi era single-ul sau LP-ul de autor. Din acest motiv, istoria rockului nostru se suprapune parţial cu cea a apariţiilor discografice. Ca reciprocă, odată cu trecerea timpului şi cu schimburile de generaţii, formaţiile care se concentraseră pe apariţii scenice ori contracte estivale au pierdut teren în faţa celor „cu discuri presate“.

Două dintre numele cele mai importante ale rockului nostru din toate timpurile sînt Phoenix şi Sfinx. Muzica lor, compusă şi imprimată în anii ’70, perioadă a deplinei maturităţi artistice a interpreţilor, stă în mare parte în picioare şi astăzi. După trei albume excelente (dintre care unul dublu), Phoenix părăsea ţara, încercîndu-şi norocul pe alte meridiane. Succesul şi recunoaşterea nu au venit în lumea liberă, dar nostalgia publicului din România a atins cota maxim posibilă. Revenirea iubitei formaţii, după 1990, s-a produs însă prea tîrziu; Phoenix există (cumva) şi astăzi, dar tot ceea ce avusese de spus, spusese pînă la plecare. Din cele cinci decenii de existenţă a formaţiei, din punctul de vedere asumat al semnatarului, doar unul este de luat în seamă din punct de vedere muzical. Restul ţine de antropologie culturală. Emigrarea lui Dan Andrei Aldea de la Sfinx, denumită pe atunci „fugă“, a lăsat un gol imposibil de surmontat. După două albume esenţiale, unul dintre ele realmente capodoperă a genului, Sfinxul a continuat să aibă un cuvînt de spus preţ de aproape un deceniu, interval în care a scos un al treilea album onorabil. Un contract de restaurant într-o ţară din Vest şi apoi metamorfozarea în Sfinx Experiment au însemnat dispariţia total nespectaculoasă a trupei.

Emigrarea unor personaje-cheie şi accentuarea cenzurii au condus la intrarea în underground a rockului nostru, al cărui nivel a scăzut simţitor în anii ’80. Nansi Brandes este un alt celebru „fugar“ al anilor ’70. Ca şi Dan Aldea, a reuşit în plan profesional peste hotare, dar ambii în sfera unor genuri muzicale diferite de rock. Roşu şi Negru a supravieţuit la cote onorabile cam două decenii după plecarea lui Brandes, dispărînd – pentru a parafraza o replică din filmul Prozac Nation –, mai întîi treptat şi apoi brusc. Din păcate, valoroasa formaţie nu a avut printre priorităţi imprimarea unui album sau albume pe măsura capacităţilor.

De la tehnică la verticalitate

Una dintre formaţiile şaptezeciste de succes este FFN. Puţini ştiu că numeroase dintre concertele deceniului (de toate genurile) au fost realizate din punct de vedere tehnic pe echipamentele acesteia (alături de cele ale Sfinxului, Phoenixului sau Companiei de Sunet). FFN sînt semnatarii a trei discuri bune, unul dintre ele special – în sistem comparativ naţional. Ieşirea treptată în decor a fost urmată de o emigrare în grup, soldată cu activităţi profesionale extramuzicale. În plină perioadă a reuniunilor şi întîlnirilor muzicale peste ani, sub generoasa egidă „old boys“, Cristian Madolciu a încercat să producă un CD după 2000, împreună cu cîţiva colegi de odinioară. Imprimările au fost finalizate, dar albumul nu a apărut oficial, iar noile piese îl îndreptăţesc pe semnatar să considere că este mai bine pentru toată lumea nici să nu apară.

De la momentul Phoenix încoace, Banatul şi vecinătăţile nu au încetat să existe şi să conteze în plan rock. Progresiv TM, Pro Musica, Metropol şi apoi Celelalte Cuvinte, într-o ordine cronologică, au menţinut nivelul progresiv într-o mişcare muzicală ce tindea să-şi piardă identitatea prin dezertarea spre şlagăr.
Metamorfozarea lui Gabriel Cotabiţă din supăratul vocal al Holografului în coleg şi concurent al Angelei Similea a uimit la fel de mult precum switch-ul lui Dan Bittman dinspre hard & heavy spre new wave şi post-disco. Pasul spre rock comercial nu a fost ocolit nici de Semnal M ori Compact, pentru a cita două nume care contează în istoria muzicii româneşti de gen. Pentru a fi cinstiţi pînă la capăt, nu trebuie să uităm că în repertoriul de la restaurantul Bucureşti din 1986, „ultraşii“ de la Iris interpretau piese Modern Talking. Iris reprezintă însă cea mai longevivă formaţie autohtonă, care nu a încetat să existe şi să conteze pînă în prezent. Cristi Minculescu este simbolul de netăgăduit al existenţei prin muzica pe care o îndrăgeşte. Dezertările din formaţie, cenzura agresivă, incendiile în care îşi pierdea echipamentul sau boala nu l-au deturnat pe legendarul vocal de la drumul său, pe care l-a ridicat la rang de menire.

La capitolul verticalitate, Valeriu Sterian (şi Compania de Sunet) ocupă un loc principal. Discursul inteligent contestatar, valoarea muzicală şi onestitatea artistică sînt doar cîteva dintre atributele unei activităţi scenice de aproape trei decenii, care se suprapune coerent cu două regimuri politice. Două formaţii speciale ale anilor ’80 sînt Florian din Transilvania şi Timpuri Noi. Numitor comun ar fi atitudinea riscantă, luarea unei poziţii, versurile incisive, chiar dacă finalitatea şi mijloacele au fost diferite. La (Mircea) Florian prevalează experimentul, intermedialitatea, în timp ce Timpuri Noi merge pe linie wave – punk – post-punk. Dacă Florian a emigrat tocmai cînd lucrurile începeau, artistic vorbind, să devină mai interesante, Timpuri Noi au rămas, avînd un traseu spectaculos şi meritoriu început în comunism şi desăvîrşit în democraţia originală în care încă ne mai aflăm.

Cu regretul că spaţiul nu permite dezvoltarea pe care o merită subiectul, conchid că, dintre formaţiile româneşti, Phoenix, Iris şi Timpuri Noi sînt cele care au produs indirect valuri şi mişcări care se resimt pînă astăzi. Totodată, în absenţa unor arhive onorabile, istoria rockului nostru este în mare parte una a discografiei Electrecord. Cheile de lectură ţin mai degrabă de antropologie şi sociologie decît de declaraţiile de peste ani ale protagoniştilor şi apropiaţilor sau de emisiunile şi cărţile de recuperare făcute cu concursul acestora. 

Mihai Plămădeală este muzician, istoric şi teoretician de artă.

Foto: Arhiva Costin Petrescu