Ca multe alte lucruri din inefabilul vieţii, şi norocul e o chestiune relativă. A observat-o comicul american Lenny Bruce, cu peste o jumătate de secol în urmă: „Dacă laba de iepure poartă noroc, atunci poate îmi explicaţi şi mie care a fost norocul iepurelui”. Mîna în cap pe care ţi-o pune sau nu Dumnezeu are tot felul de explicaţii – unele dintre ele, din străvechime. Trei cuvinte din Cîntul X al Eneidei lui Virgiliu au căpătat cu vremea putere de dicton: Audenter fortuna iuvat, devenit după ani şi ani Audaces fortuna iuvat. „Norocul îi ajută pe îndrăzneţi.” Un program de viaţă pe cît de ambiţios, pe cît de riscant, în care norocului i se repartizează rolul plasei de protecţie în acrobaţiile de la circ. Cine ia de bun dictonul fără să filtreze informaţia şi fără să ţină cont de încărcătura sa metaforică riscă totuşi s-o păţească. Nu-ţi trebuie IQ-ul lui Alan Turing sau al lui Garry Kasparov ca să-ţi dai seama că norocul nu poate suplini inconştienţa, sminteala sau cascadoria pe buza gropii. Cît ai fi de îndrăzneţ, dacă te duci să înoţi într-un fluviu prin care mişună crocodilii e de aşteptat ca norocul să nu te ajute prea mult. Parcă pentru a modera într-o oarecare măsură aşteptările privind norocul temerarilor, rezervorul de înţelepciune latin a dat la iveală şi o pepită din De amicitia a lui Cicero. Pepita miroase a loterie şi spune aşa: Fortuna caeca est. „Norocul este orb.” Altfel spus, nu contează ce faci şi cum arăţi, totul ţine, de la un punct încolo, de soartă. Şi poate că tocmai plecînd de la imaginea norocului orb au distilat mai tîrziu românii, sub vraja acestui joc al non-vizualului, formula „norocului chior” care poate să dea peste tine şi să-ţi modifice traiectoria, cariera, viaţa însăşi.

În răspărul teoriei care spune că norocul – orb sau nu – dă peste tine – îndrăzneţ au ba –, scoate capul o şcoală de gîndire care postulează ideea că „norocul ţi-l faci”. Există, aşadar, două modalităţi de raportare la noroc: cea pasivă, în care eşti fără voia ta beneficiarul unui surîs al zeilor, şi cea activă, în care norocul trebuie construit şi fructificat. Această a doua abordare a făcut să apară, cu multă vreme în urmă, o instituţie care s-a dezvoltat din ce în ce mai bine şi care astăzi a ajuns să regleze cadenţa şi respiraţia speranţei: instituţia pariului. Mai precis, a pariului sportiv. Drumul de la idee la industrie a fost lung şi hîrtopit. Dar a meritat, se vede treaba, din moment ce astăzi casele de pariuri rivalizează numeric (cel puţin în România) cu farmaciile, florăriile şi oficiile de schimb valutar, iar bileţelul pe care ţi-ai trecut opţiunile e mai prezent în viaţa ta decît supa de pui, mersul la biserică, vitamina C sau plimbarea prin parc. La rîndul lui, pariul romantic din romane şi filme, cînd un bookie al curselor de cai era de fapt un agent al cine ştie cărui serviciu secret, s-a transformat într-o îndeletnicire strict pecuniară, al cărei singur scop e umplerea buzunarului. În comunism, pe aşa ceva s-ar fi lipit imediat eticheta „cîştigului nemuncit”, asta în ideea că ar fi putut exista case de pariuri pe vremea lui Bobu şi Postelnicu. În capitalismul nostru de zi cu zi, pariul sportiv e un amestec de fler şi risc, în care depui o sumă fără să ştii dacă o să pierzi sau o să cîştigi. Iar pariul sportiv nu înseamnă doar Liga 1 sau Serie A la fotbal, ci şi hochei din liga secundă finlandeză sau volei din Turcia, spre a nu mai vorbi de teritoriul nesfîrşit al boxului profesionist american. „Norocul ţi-l faci”, am stabilit deja.

Însă asta se poate întîmpla doar dacă toată lumea respectă regulile jocului. Şi sportivul, şi agentul de pariuri, şi pariorul. În realitate, lucrurile arată cu totul altfel. Agenţiile de pariuri din zona Tigrilor Asiei de Sud-Est au un palmares al fraudei cît cea mai nouă ediţie din „Pagini aurii”. Pariorii nu ştiu asta. Sau o ştiu, dar nu vor să creadă. Sigur, există şi situaţia inversă, în care blatul pus la cale în interesul pariorului interlop e dejucat în ring. Însă asta doar în filme – de pildă, în scena din Snatch-ul lui Guy Ritchie în care Mickie O’Neil (da, cu un singur „l”) alias Brad Pitt nesocoteşte consemnul şi-şi păleşte adversarul în loc să cadă la podea. Numai că viaţa nu bate filmul. Dacă vreţi confirmări, întrebaţi-l pe Declan Hill, cel care a scris The Fix („Blatul”). Sau mai bine citiţi-i cartea şi aflaţi de sutele de meciuri şi de competiţii trucate, în care zeci de mii de pariori oneşti mizau, fără să ştie, în folosul cîtorva mafioţi a căror mînă greblă se făcea. Aflaţi, printre altele, că la Cupa Mondială de fotbal din 2006 unele rezultate din grupe se ştiau de dinaintea primului meci şi că explicaţiile ratărilor uluitoare ale lui Şevcenko din sfertul de finală Italia-Ucraina 3-0 trebuiau căutate în Singapore, Taiwan şi Hong Kong. Legaţi apoi informaţiile de anumite meciuri din Cupele europene, pentru întregirea tabloului. Adăugaţi secvenţa din Dinamo Zagreb – Olympique Lyonnais 1-7 (1-0 la pauză), meci jucat în 2011, în care fundaşul croat Domagoj Vida îi face cu ochiul atacantului francez Bafétimbi Gomis după ce acesta din urmă înscrie. Mai săpaţi un pic şi ajungeţi la mereu povestibilul meci Oţelul Galaţi – Dinamo Tirana 4-0 (Cupa UEFA, 2004), în care Oţelul marchează de patru ori pînă la pauză în faţa unei echipe de mieluşei ageamii, pentru ca apoi albanezii să lovească, să tragă de timp, să simuleze şi să rupă jocul, fiindcă pariaseră, dragii de ei, pe propria lor înfrîngere cu 4-0 – fără ca gălăţenii să aibă vină şi habar.

Industria românească a pariurilor sportive fie a uitat de aceste episoade, fie preferă să facă abstracţie de ele. De cîţiva ani încoace, reclamele TV sau stradale la casele de pariuri sînt un spectacol obligatoriu. Multă lume bună e convocată la filmări: arbitri, antrenori, moderatori TV, luptători cu nasul turtit, campioane olimpice, jucătoare de fotbal feminin, ziarişti, fotbalişti de altădată. În general, cam toţi cei care au notorietate şi legătură cu mingea de fotbal. Pentru nehotărîţi, există şi emisiuni care se ocupă cu ponturile pentru meciuri, plasate de obicei seara tîrziu în grilă. În orice caz, e greu să trăieşti o zi fără să nimereşti în prezenţa pariurilor. În faţa unui asemenea realităţi, opinia publică scoate din rastel una dintre armele ei preferate: excesul. Reacţiile predilecte ale celor de pe margine sînt obida vociferantă („Ai dracu’, tot ăştia cu bani mulţi îşi umplu buzunarele”) şi căinarea văicăreaţă („Aduceţi oamenii la disperare, mulţi îşi vînd casele ca să joace la pariuri, ce vreţi, să se sinucidă?”). De aici pînă la comparaţia cu drogurile e un pas mic, pe care chibiţii de pe margine îl fac fără şovăire. Dacă la Marx religia era opiu pentru popor, astăzi pariurile sînt privite cu aceeaşi asprime ca amfetaminele, mai cu seamă că şi unele, şi altele dau dependenţă. Două lucruri uită cei care afurisesc pariurile: 1) că ele n-ar exista dacă n-ar fi atîţia amatori; 2) că intenţia celui care pariază e să se îmbogăţească fără alt efort decît scosul unei bancnote din portofel. Sînt pariurile imorale? Da, însă doar în măsura imoralităţii celor care recurg la ele, lucru ceva mai greu de acceptat.

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa: Acul de aur și ochii Glorianei (Editura Humanitas, 2021).