„Unele cuvinte se fac înveliș în căușul timpului, și înăuntru se află poate amintirea ta.“ (Jon Kalman Stefansson, Tristețea îngerilor) 

Fascinația ascunderii în literatură este deprinsă de la vîrste fragede. Una dintre imaginile cele mai vechi pe care memoria mea le reține e cea a bunicii paterne povestindu-mi, repetat, în întunericul nopților anilor ’80, aceleași basme. Le știam deja firul evenimentelor, uneori povestite în mai multe amănunte, dacă bunica avea mai multă energie, alteori schematic, plot esențial de trecut peste spaima întunericului nopților friguroase din comunism. Uneori nu le termina de povestit. Nu uit încăpățînarea de copil nerăbdător cu care o trezeam pe biata mea bunică obosită pentru a auzi și restul poveștii, chiar dacă aceasta însemna doar cîteva cuvinte în plus, smulse din brațele somnului. În vocea stinsă, domoală a adultului obosit de lucrul de peste zi, basmele aveau au efect reconfortant. Universul lor fantastic devenea accesibil, aveam sentimentul, ca oricare alt copil căruia i se povesteau mistere, că puteam fi părtaș la ele. Repetiția evenimentelor nu-mi era nici obositoare, nici plictisitoare, fragmentarismul lor era așteptat. Fie din fundalul nopții pe care era proiectată vocea bunicii mele, fie din jocul de lumini și umbre al camerei, fie din mica plăcere pe care o aveam de a imagina conținutul poveștii mai ales cînd nu era spusă cu multe amănunte, misterul pe care fiecare basm îl aducea cu sine era prezent nesmintit între pereții camerei și ai minții fragede. Lectura fragmentară, întreruptă pentru a fi continuată fie în imaginație, fie într-o zi ulterioară am auzit-o și la bunicii materni.

Imaginea plenară a fragmentarului am redescoperit-o în anii cît am locuit în Coreea de Sud, în metroul seulez, pe la mijlocul primei decade douămiiste. Șiruri nesfîrșite de călători, citind absorbiți, așezați sau în picioare, în anii în care smartphone-urile nu aveau încă o răspîndire de masă, iar cartea, în formatul ei vechi, glisa încă suplă în lecturi fragmentate, întrerupte între stații, în gențile călătorilor. Mă uitam fascinat la atenția aproape hipnotic-metronomică cu care reluau lectura din punctul în care o lăsaseră. Aveau, ca și basmele neterminate sau repetate ale copilăriei, farmecul unei ascunderi, devenită astfel accesibilă. Pe călătorii asiatici acest mecanism, repetat cotidian, îi făcea poate să revină, la stația următoare, la plăcerea lecturii practicate în cele mai aglomerate forfote, iar pe copil să revină la aceleași povești în fiecare noapte. „Basmele“, comentează într-un loc Jean Starobinski, „sînt opere realiste în ceea ce privește mecanismul dorinței“, pentru că cultivă o calitate esențială a misterului, „de a ne angaja să considerăm drept nul și inoportun tot ceea ce nu ne înlesnește accesul la el“.

Memorie și discurs îndrăgostit

Cît reținem din acest citit fragmentat? Cît luăm cu noi mai departe, la următoarea stație la care coborîm, în mijlocul mozaicului de chipuri și vieți cu care ne întîlnim în fiecare zi? Într-un capitol intitulat „Cartea memoriei“ din splendida sa Istorie a lecturii, unul dintre cei mai atenți, reflexivi cititori de literatură de azi, Alberto Manguel, povestește un dialog imaginat de Petrarca în Secretum meum cu sfîntul Augustin. Așezați în tihna unei grădini, sub „privirea neclintită“ a Justiției care ține balanța dreptății, Francesco îi mărturisește idolului său că este obosit de „vanitatea forfotei orașului“. Augustin îi răspunde, nedezmințindu-se filozofic, că viața lui nu e cu nimic mai diferită de oricare dintre cărțile care populează biblioteca scriitorului, dar că, poate, poetul nu a aflat încă cum trebuie s-o citească mai bine. „Nu îl ajută aceste cărți“ să treacă peste acea oboseală? îl întreabă Augustin. „Ba da“, răspunde Petrarca, îl ajută, dar „de îndată ce cartea îi părăsește mîinile, toate gîndurile pentru ea dispar“. Maniera aceasta de a citi, uitucă, repezită, îl reconfortează înțeleptul Augustin, e „destul de comună astăzi“, cînd „o întreagă gloată de literați“ o practică. Nu i-ar prinde mai bine să ia cîteva notițe, să facă cîteva însemnări în locurile potrivite? Nu ar fi mai bine să procedeze așa dacă nu are apetența marilor învățați de dinainte care memorau texte întregi pe dinafară? Nu ar fi mai util pentru suflet, îl întreabă Augustin, ca ori de cîte ori nimerește o frază a cărei frumusețe îi animă gîndirea și imaginația să fie reținută printr un semn, printr-o adnotare? Pe care să-l pună în relație cu altele similare din alte cărți? Nu ar fi mai util așa, astfel încît, ori de cîte ori o nenorocire subită, o melancolie s-ar abate asupra lui, să revină salvator asupra adnotării pe textul care i-a plăcut, „ca și cum ar fi scris în mintea proprie“? Nu ar fi aceasta o certitudine mai mare că textul admirat nu l-ar părăsi niciodată? Noua modalitate de lectură pe care i-o sugerează Augustin, comentează Manguel, era atunci cu totul nouă. Cartea nu mai era doar un suport pentru gîndire, nici o autoritate absolută (ca în lunga tradiție scolastică medievală), ci un mozaic de fragmente admirate, legîndu-se astfel într-o rețea a afecțiunii intelectuale. Metoda lui Augustin, personală, creativă, stabilea – cum va spune Petraca în De viris ilustribus – „un fel de memorie artificială“ a textelor dispersate. Un „discurs îndrăgostit“, cum îl va numi cîteva secole mai tîrziu Barthes, care marchează, în memoria fiecăruia, posibilitatea de a reveni la el ori de cîte ori ai nevoie. De a-l face prezent. „Să îți țină companie în ziua în care nu ai nici o carte de citit“, cum îl citează Manguel pe profesorul lui de germană din Buenos Aires, al cărui tată murise în oroarea lagărelor naziste și al cărui confort, ca al multora dintre cei aflați în infernul dezumanizării, trebuie să fi fost tocmai acest „discurs îndrăgostit“, bine conservat în „cel mai mare palimpsest“, al minții și al sufletului fiecăruia.

Dacă Augustin îl îndemna pe Petrarca să depășească anxietatea lumii prin singularitatea memoriei lecturii afective, bine stocată în computerul minții proprii, ce îndemn ne-ar putea motiva astăzi, cînd, cum observă acut Manguel în altă carte a sa, Sfîrșitul bibliotecii mele, trăim o întreagă epocă a anxietății? Epoca în care „toate cuvintele ne sînt îmbibate de anxietatea provocată de faptul că sîntem în mod constant înconjurați de cuvintele și chipurile celorlalți“, pe telefoane, chat-uri, Facebook, Instagram, mail-uri, sms-uri, cea în care sîntem tot timpul accesibili.

„Sîntem condamnați la singularitate“, ne învață lecțiile istoriei lecturii, dar, spune Mnguel, ori de cîte ori a apărut o nouă tehnologie, firavă, anxioasă la început, a apărut și „speranța reunirii“ cu ceilalți, a rețelei afective care pune în oglindă lecturile fragmentare ale fiecărui discurs îndrăgostit. Fascinația ascunderii se topește astfel în jocul concomitent pe care literatura îl oferă pentru fiecare dintre cititorii ei: să afli și să recunoști. Să faci, cum foarte pasional argumenta în acest sens Toma Pavel într-o conferință la Literele bucureștene toamna trecută, ca „departele să devină aproape“, să conduci, cum zicea Starobinski, „spiritul dincolo de regatul vederii: în cel al sensului“, „purul deliciu fără de drum“. Să desenezi, pînă la drumul final, cum spunea Borges, un „răbdător labirint de lumi care schițează însăși imaginea propriului chip“. În lectură îndrăgostită și în oglinda memoriei celorlalți. 

Bogdan Tănase este asistent universitar la Facultatea de Litere a Universității București.