Cartea memoriei, lectură în fragmente

Publicat în Dilema Veche nr. 817 din 17-23 octombrie 2019
Cartea memoriei, lectură în fragmente jpeg

„Unele cuvinte se fac înveliș în căușul timpului, și înăuntru se află poate amintirea ta.“ (Jon Kalman Stefansson, Tristețea îngerilor) 

Fascinația ascunderii în literatură este deprinsă de la vîrste fragede. Una dintre imaginile cele mai vechi pe care memoria mea le reține e cea a bunicii paterne povestindu-mi, repetat, în întunericul nopților anilor ’80, aceleași basme. Le știam deja firul evenimentelor, uneori povestite în mai multe amănunte, dacă bunica avea mai multă energie, alteori schematic, plot esențial de trecut peste spaima întunericului nopților friguroase din comunism. Uneori nu le termina de povestit. Nu uit încăpățînarea de copil nerăbdător cu care o trezeam pe biata mea bunică obosită pentru a auzi și restul poveștii, chiar dacă aceasta însemna doar cîteva cuvinte în plus, smulse din brațele somnului. În vocea stinsă, domoală a adultului obosit de lucrul de peste zi, basmele aveau au efect reconfortant. Universul lor fantastic devenea accesibil, aveam sentimentul, ca oricare alt copil căruia i se povesteau mistere, că puteam fi părtaș la ele. Repetiția evenimentelor nu-mi era nici obositoare, nici plictisitoare, fragmentarismul lor era așteptat. Fie din fundalul nopții pe care era proiectată vocea bunicii mele, fie din jocul de lumini și umbre al camerei, fie din mica plăcere pe care o aveam de a imagina conținutul poveștii mai ales cînd nu era spusă cu multe amănunte, misterul pe care fiecare basm îl aducea cu sine era prezent nesmintit între pereții camerei și ai minții fragede. Lectura fragmentară, întreruptă pentru a fi continuată fie în imaginație, fie într-o zi ulterioară am auzit-o și la bunicii materni.

Imaginea plenară a fragmentarului am redescoperit-o în anii cît am locuit în Coreea de Sud, în metroul seulez, pe la mijlocul primei decade douămiiste. Șiruri nesfîrșite de călători, citind absorbiți, așezați sau în picioare, în anii în care smartphone-urile nu aveau încă o răspîndire de masă, iar cartea, în formatul ei vechi, glisa încă suplă în lecturi fragmentate, întrerupte între stații, în gențile călătorilor. Mă uitam fascinat la atenția aproape hipnotic-metronomică cu care reluau lectura din punctul în care o lăsaseră. Aveau, ca și basmele neterminate sau repetate ale copilăriei, farmecul unei ascunderi, devenită astfel accesibilă. Pe călătorii asiatici acest mecanism, repetat cotidian, îi făcea poate să revină, la stația următoare, la plăcerea lecturii practicate în cele mai aglomerate forfote, iar pe copil să revină la aceleași povești în fiecare noapte. „Basmele“, comentează într-un loc Jean Starobinski, „sînt opere realiste în ceea ce privește mecanismul dorinței“, pentru că cultivă o calitate esențială a misterului, „de a ne angaja să considerăm drept nul și inoportun tot ceea ce nu ne înlesnește accesul la el“.

Memorie și discurs îndrăgostit

Cît reținem din acest citit fragmentat? Cît luăm cu noi mai departe, la următoarea stație la care coborîm, în mijlocul mozaicului de chipuri și vieți cu care ne întîlnim în fiecare zi? Într-un capitol intitulat „Cartea memoriei“ din splendida sa Istorie a lecturii, unul dintre cei mai atenți, reflexivi cititori de literatură de azi, Alberto Manguel, povestește un dialog imaginat de Petrarca în Secretum meum cu sfîntul Augustin. Așezați în tihna unei grădini, sub „privirea neclintită“ a Justiției care ține balanța dreptății, Francesco îi mărturisește idolului său că este obosit de „vanitatea forfotei orașului“. Augustin îi răspunde, nedezmințindu-se filozofic, că viața lui nu e cu nimic mai diferită de oricare dintre cărțile care populează biblioteca scriitorului, dar că, poate, poetul nu a aflat încă cum trebuie s-o citească mai bine. „Nu îl ajută aceste cărți“ să treacă peste acea oboseală? îl întreabă Augustin. „Ba da“, răspunde Petrarca, îl ajută, dar „de îndată ce cartea îi părăsește mîinile, toate gîndurile pentru ea dispar“. Maniera aceasta de a citi, uitucă, repezită, îl reconfortează înțeleptul Augustin, e „destul de comună astăzi“, cînd „o întreagă gloată de literați“ o practică. Nu i-ar prinde mai bine să ia cîteva notițe, să facă cîteva însemnări în locurile potrivite? Nu ar fi mai bine să procedeze așa dacă nu are apetența marilor învățați de dinainte care memorau texte întregi pe dinafară? Nu ar fi mai util pentru suflet, îl întreabă Augustin, ca ori de cîte ori nimerește o frază a cărei frumusețe îi animă gîndirea și imaginația să fie reținută printr un semn, printr-o adnotare? Pe care să-l pună în relație cu altele similare din alte cărți? Nu ar fi mai util așa, astfel încît, ori de cîte ori o nenorocire subită, o melancolie s-ar abate asupra lui, să revină salvator asupra adnotării pe textul care i-a plăcut, „ca și cum ar fi scris în mintea proprie“? Nu ar fi aceasta o certitudine mai mare că textul admirat nu l-ar părăsi niciodată? Noua modalitate de lectură pe care i-o sugerează Augustin, comentează Manguel, era atunci cu totul nouă. Cartea nu mai era doar un suport pentru gîndire, nici o autoritate absolută (ca în lunga tradiție scolastică medievală), ci un mozaic de fragmente admirate, legîndu-se astfel într-o rețea a afecțiunii intelectuale. Metoda lui Augustin, personală, creativă, stabilea – cum va spune Petraca în De viris ilustribus – „un fel de memorie artificială“ a textelor dispersate. Un „discurs îndrăgostit“, cum îl va numi cîteva secole mai tîrziu Barthes, care marchează, în memoria fiecăruia, posibilitatea de a reveni la el ori de cîte ori ai nevoie. De a-l face prezent. „Să îți țină companie în ziua în care nu ai nici o carte de citit“, cum îl citează Manguel pe profesorul lui de germană din Buenos Aires, al cărui tată murise în oroarea lagărelor naziste și al cărui confort, ca al multora dintre cei aflați în infernul dezumanizării, trebuie să fi fost tocmai acest „discurs îndrăgostit“, bine conservat în „cel mai mare palimpsest“, al minții și al sufletului fiecăruia.

Dacă Augustin îl îndemna pe Petrarca să depășească anxietatea lumii prin singularitatea memoriei lecturii afective, bine stocată în computerul minții proprii, ce îndemn ne-ar putea motiva astăzi, cînd, cum observă acut Manguel în altă carte a sa, Sfîrșitul bibliotecii mele, trăim o întreagă epocă a anxietății? Epoca în care „toate cuvintele ne sînt îmbibate de anxietatea provocată de faptul că sîntem în mod constant înconjurați de cuvintele și chipurile celorlalți“, pe telefoane, chat-uri, Facebook, Instagram, mail-uri, sms-uri, cea în care sîntem tot timpul accesibili.

„Sîntem condamnați la singularitate“, ne învață lecțiile istoriei lecturii, dar, spune Manguel, ori de cîte ori a apărut o nouă tehnologie, firavă, anxioasă la început, a apărut și „speranța reunirii“ cu ceilalți, a rețelei afective care pune în oglindă lecturile fragmentare ale fiecărui discurs îndrăgostit. Fascinația ascunderii se topește astfel în jocul concomitent pe care literatura îl oferă pentru fiecare dintre cititorii ei: să afli și să recunoști. Să faci, cum foarte pasional argumenta în acest sens Toma Pavel într-o conferință la Literele bucureștene toamna trecută, ca „departele să devină aproape“, să conduci, cum zicea Starobinski, „spiritul dincolo de regatul vederii: în cel al sensului“, „purul deliciu fără de drum“. Să desenezi, pînă la drumul final, cum spunea Borges, un „răbdător labirint de lumi care schițează însăși imaginea propriului chip“. În lectură îndrăgostită și în oglinda memoriei celorlalți. 

Bogdan Tănase este asistent universitar la Facultatea de Litere a Universității București.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.