Dacă nu aveţi habar despre ce vorbeşte titlul, aveţi într-adevăr o mare problemă. Dacă ştiţi, e cazul să citiţi mai departe.

Mă prinde o vineri dimineaţă la duty-free-ul de după controlul paşapoartelor, din Aeroportul Otopeni. E dimineaţă rău, la ora aceea cînd faci 30 de minute între controlul de securitate şi cel de paşapoarte, asta după ce ai aşteptat o grămadă să intri şi la controlul de paşapoarte. Nu sînt întîmplător la duty-free. Am ajuns mai devreme în aeroport, ţintit să cumpăr o ie, să o duc cuiva drag, aflat prea departe de mine. Încep să mă uit la ii, un produs autentic românesc, şi se petrece acel fapt autentic românesc de care ai parte prin mai toate magazinele de la noi. O ie de calitate, dacă nu ştiţi, este scumpă. Una bună bate pe la 100 de euro. Sub 50 de euro nu prea găseşti una din care să nu iasă culorile la spălat. Cel puţin aşa îmi povestiră mai mulţi prieteni.

Fiind mai scumpă, evident că se înfiinţează o vînzătoare. De cîte ori se petrece asta, mă gîndesc că arăt dubios şi de aceea se gîndesc vînzătorii că trebuie să mă păzească. Disconfortul meu creşte subit, iar probabilitatea de a mai cumpăra ceva din acel magazin scade. Vînzătoarea, ca să acopere gestul evident de a fi venit plină de suspiciune, îşi oferă serviciile, pe care le refuz politicos. Firesc era să plece. Nu o face, ci rămîne acolo pironită, ţepoasă, gata de atac. S-o fi gîndit că făptura mea impură profanează iile cele scumpe?

Mă uit la ii cu atenţie: nu vreau să arunc atîţia bani pe un produs care să nu se potrivească, să nu fie armonios cu el însuşi, să fie prea încărcat (asta e o problemă cu iile în general: multe dintre cele pe care vrei să le cumperi sînt kitschos de încărcate, cu multe culori aruncate una lîngă alta, poate pentru a le sublinia autenticitatea, dar cu efecte compoziţionale absolut perverse, în termenii folosiţi în sociologie). Vînzătoarea, o tînără pe la 32 de ani, scundă, probabil cu o diplomă de bacalaureat sau cu ceva şcoală pe la „Spiru Haret“, îşi oferă din nou serviciile. O face neserviabil. Mă gîndesc că asta or învăţa pe la acele universităţi ce mimează procesul educaţional încă şi mai tare decît o fac cel puţin unele dintre cele de stat. Refuz ferm, dar politicos. Explic că mă descurc şi singur. Evident, nu pleacă, rămîne cu ochii pe mine. Cu ochii pe mine ca pe butelie, aş zice, dar e prea tînără ca să îşi amintească de suspiciunea continuă din comunism.

La a treia ofertă agresiv-pasivă de a mă ajuta, renunţ la ie. Nu merită să dai bani unor astfel de corporatişti. Am zis că vînzătoarea e corporatistă, nu? Lucrează la o corporaţie. Vă închipuiaţi că corporatiştii sînt nişte super-oameni, altfel decît restul naţiei? Aşa sînt doar corporatiştii de faţă, cei care citesc acest text; restul sînt nişte oameni foarte talentaţi în a-şi alunga clienţii, aşa cum se petrecu cu clientul ce voia să cumpere o ie, din Bucureşti, iar la treia ameninţare cu ajutorul s-a dus glonţ la avion, decis să-şi cheltuiască banii în Germania, unde nimeni nu se bagă în sufletul său.

Sînt cîteva studii care arată că oamenii în care poţi avea încredere au de regulă încredere în semeni. Reciproca nu este în mod necesar valabilă. Studiile din lumea întreagă, inclusiv ale mele, arată că românii sînt mai degrabă neîncrezători în oameni. Mai exact, cvasimajoritatea sînt mai degrabă neîncrezători. Iar asta ne plasează pe unul dintre primele locuri din Europa, dacă-i punem pe cei mai neîncrezători în vîrful ierarhiei.

Într-o duminică la prînz, parchez la doi paşi de Muzeul Zambaccian. Locul nu e marcat ca fiind din cele cu plată, nu este parcare de reşedinţă, nu este ieşire din garaj, nu este nici un semn de interzis. Cobor din maşină şi în faţa mea se înfiinţează paznicul imobilului cu două-trei etaje, în care locuiesc cîţiva oameni evident bogaţi. „Ce doriţi?“ Nu doresc nimic. „Atunci parcaţi în altă parte!“ Îmi spune că acolo e interzis, că e parcarea lor. Serios? – îl întreb. De unde? „De la Primărie!“ Cer actele. „Haideţi, mutaţi maşina mai încolo, că dacă vine şefu’ se supără.“ Nu mut nici o maşină. Nici el nu îndrăzneşte să o zgîrie.

Un pic mai încolo, în Herăstrău, posesorii de case au lipit de garduri semne cu parcarea interzisă. Unii îşi marchează perimetrul prin bidoane de apă. Toate sînt la fel de ilegale ca cererea paznicului de a-mi mişca maşina din loc. Sînt abuzuri la adresa libertăţii mele, sînt însuşiri ale unor bunuri care nu le aparţin, ci sînt în spaţiul public. Este ca şi cum ai fura din banii publici. Dar tolerăm astfel de lucruri…

Textul acesta putea să se cheme „100% românesc“, sau „Sentimentul autentic al românismului“, sau „Made in RO“, sau „Hai să dăm mînă cu mînă“, sau „Dubla morală“. Dar tot „Capul picioarelor“ e mai autentic, mai pur, mai românesc, mai original decît democraţia celui mai votat preşedinte al României…

„Dubla morală“ e un concept lansat de Katherine Verdery (antropolog din SUA) cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, pentru a defini felul în care românii se prezintă în faţa lumii. E vorba despre cum zicem ca ei şi facem ca noi. Despre cum una spunem, alta facem. Despre cum legile sînt negociabile, aşa cum erau ele prin feudalism. Despre cum aplicăm şi respectăm convenţiile sociale doar atunci cînd avem chef. Despre cum un ziar, ce afirmă pe de o parte că luptă împotriva nefirescului din cazul Colectiv, uită că legea ar trebui să se aplice mereu, adică şi atunci cînd numele echipei marelui-scriitor-de-cărţi-armân-din-Pipera este FCSB şi nu altfel. Este ca atunci cînd e de bonton să foloseşti î din i în loc de â din a, deşi legea spune altceva, iar apoi să te declari apărător al legilor.

E greu să susţii o cauză atunci cînd tu o încalci sistematic. E greu să fii cu adevărat autentic în aceste condiţii. Cu o singură excepţie: dacă practici dubla morală. Dacă te aşezi la capul picioarelor.

Exemple sînt mii. Angajaţi în mari companii, care au un salariu oficial şi un altul primit cash, ca să evite impozitele statutului prădalnic (adică acel stat care controlează un procent din PIB mult mai mic decît media suratelor din UE). Colegii dintr-un departament universitar, cu valori morale ce îi fac să se eticheteze drept intelectuali, şi care decid că gradaţia de merit se va da în funcţie de nevoile sociale. Cel ce cîştigă mult peste medie, care votează pentru un stat minimal şi contribuţii mici la sistemul de asigurări, dar apoi se plînge că spitalele publice nu au bani. Medicul care se plînge că e plătit prost, dar venitul său total (salariu + şpăgi + cabinet privat) depăşeşte cu mult cîştigul unui medic din Germania.

Durerea în cazul Colectiv este una autentică. Autentică a fost şi cererea de a schimba ceva.

Dubla morală înseamnă a defini respectarea legii prin înscăunarea unui guvern nedemocratic („tehnocraţii“, „regimul autoritar“, „guvernul militar“ sînt alternativele la democraţie, cele care înlocuiesc legitimitatea dată de vot cu judecăți de valoare arbitrare; oare cine stabileşte cine e tehnocrat şi cine nu?). Dubla morală înseamnă să continuăm să ne facem că facem, ca în acel „Haideţi să haidem!“, al lui Răzvan Exarhu din urmă cu mulţi ani.

P.S. 1: Capul picioarelor. O corporatistă prietenă a mea m-a dumirit că nu există o astfel de expresie în limba română. Dar dacă vreau eu să fie, atunci este, clar?! Aşa e legitim pentru mine, aşa facem, ce mă frecaţi la cap cu dicţionarele voastre? La capul picioarelor mele autentice, vreau să zic.

P.S. 2: Cui îi pasă dacă există un cap al picioarelor sau nu? Putem practica de zor dubla morală!

Bogdan Voicu este sociolog.