E vară, e vacanță și e dor de drum, de noi peisaje, oameni și aventuri. Deschidem Internetul, tastăm destinații și descoperim hărți și recomandări. Încotro să pornim? Ce să alegem? Sub impulsul unor astfel de gînduri încep azi majoritatea pregătirilor pentru o călătorie; însă, indiferent unde am merge, toate lucrurile ce ne înconjoară o fac mai confortabilă și mai plăcută. De la transport, variat și rapid – cu vaporul, cu avionul și chiar (deși pentru România pare aproape imposibil) cu trenul –, continuînd cu cazarea la un hotel de două, trei sau patru stele sau, și mai ieftin, la o pensiune de două margarete.

Cum a ajuns Bucureștiul o destina­ție turistică și ce are el de oferit? Iată o întrebare cu rol de provocare. Pentru a răspunde și a înțelege cum e privit orașul azi de vizitator ar trebui să facem o incursiune în trecut pentru a vedea cum l-au perceput călătorii străini de altădată. Ei bine, la începutul epocii moderne, era doar un punct de trecere spre marea destinație, Constantinopolul otoman. Un oraș despre care nu se știa mare lucru, doar că este undeva, departe, la granițele Europei civilizate, în imperiul unor turci opulenți, abili diplomați și comercianți, dar încă barbari. Un spațiu exotic spre care nu te îndreptai decît trimis cu treburi precise, în misiuni diplomatice, ca negustor sau în căutarea unor experiențe care să te formeze profesional. Așa trebuie să fi gîndit în 1794 și trei studenți de la Universitatea din Cambridge care, după absolvire, și-au propus să facă o călătorie nu numai de plăcere, ci și de studiu. John B.S. Morritt of Rokeby, Robert Stockdale și Randle Wilbraham au pornit deci la drum dorind să ajungă la Constantinopol și Atena, trecînd prin Germania, Ungaria și Serbia. Zvonurile despre tîlharii din jurul Belgradului le-au schimbat însă planurile inițiale și, în cele din urmă, au lua­t-o prin Banat, Sibiu și, de la Cîineni și Curtea de Argeș, au ajuns la București. De aici doar Marea cea Neagră îi mai despărțea de orașul de aur. Fiind englezi, și încă dintre cei cu stare, au stat în casa banului Dumitrache Ghica, pe malul lacului Plumbuita. Fiul banului, viitorul domn Grigore Ghica, va construi pe ruinele acestei case palatul pe care azi îl admirăm și îl cunoaștem ca Palatul Ghika Tei, loc de evenimente cu ștaif. Cu secole în urmă, privind din același loc orașul, englezul Morritt îl găsea a fi prea puțin europenizat, un fel de „sat mare“, după cum avea să spună mai tîrziu un alt călător, Bois le Comte. Prietenul său, Randle Wilbraham, era mult mai nuanțat. Pentru el, mărturisea, întreaga înfățișare, îmbrăcămintea locuitorilor, nenumăratele grădini atașate caselor mari, tejghelele prăvăliilor ținute de evrei, greci și nemți, cuprinse toate în colbul drumului, „îmi reaminteau de tot ceea ce citisem în poveștile arabe ale celor 1001 de nopți“. Bucureștiul se recomanda, deci, ca un oraș de poveste, dar cu o poveste împrumutată imaginar din fondul cultural al Orientului turcesc. De-abia din secolul al XIX-lea începe să se contureze și povestea sa, o poveste care are la bază o tranziție dinspre moștenirea aceasta orientală spre un Occident al progresului. Iar în această trecere, procesul valorificării specificului local. Caravanseraiului lui Manuc i se vor adăuga hoteluri noi, spațioase și confortabile, și plîngeri precum cea a lui Benjamin Baker, din 1834 – cum că, pentru a putea locui decent în acest han, a fost nevoit să împrumute de la un cunoscut scaune și masă –, vor deveni o raritate. Cafenelele, magazinele de lux, spațiile verzi și amenajate ce amintesc de Bois de Boulogne sau Champ de Mars, ce apar mai apoi, vin să întregească imaginea unui București al recreației și al consumului. Și asta pentru că, pînă în anii ’30 ai veacului al XIX-lea, nu prea existau locuri special amenajate pentru public. Bucureștenii și oaspeții lor își petreceau timpul liber în grădina casei, unde se delectau cu șerbet, dulceață de vișine sau cireșe amare, cafea, apă rece, de izvor, limonadă sau vin. Pavel Kiseleff demarează atunci proiectele edilitare de înfrumusețare a orașului, iar una din primele inițiative privește locul de „promenad public“ ce urma a se realiza pe Dealul Mitropoliei. Bulevardul este amenajat cu bănci „cu rezemătoare“, o cafenea și refugiu pentru echipajele boierești. După aceea, și în paralel cu întreținerea acestei artere publice, apare și Șoseaua Kiseleff, unde exista un bufet, fîntîni, muzică militară și chiar o imitație de peșteră. Toți călătorii o includ într-un must-see al vizitării orașului și cunoașterii indirecte a elitei, care ieșea la plimbare mereu în trăsuri și veșminte luxoase, cu vizitii ce străluceau în fireturi aurite. De acum, punctele de atracție se adună în număr din ce în ce mai mare, iar în preajma Războiului de Independență, cînd Florence Berger numise Bucureștiul „orașul plăcerilor“, o făcuse adăugînd noi trăsături ce vor duce la transformarea sa în Micul Paris balcanic despre care vor vorbi călătorii veacului al XX-lea. Pentru ea, Bucureștiul era orașul unei singure idei (a modernizării), al unei singure biserici (cea ortodoxă) și al unei singure străzi, Calea Victoriei. La capătul acesteia începea Șoseaua Kiseleff, și ea era nu numai o arteră comercială de lux, ci și una a unor clădiri reprezentative, frumoase și de anvergură: Palatul Regal, Teatrul Național, Librăria Socec sau, la Piața Victoriei, Palatul Funcționarilor Publici, Muzeul de Științe Naturale (azi „Antipa“) și cel de Artă Națională și Etnografie (azi al Țăranului Român). Clădiri emblematice dispărute, înlocuite sau, în mod fericit, mărite și încontinuu amenajate. Pe la 1900, Bucureștiul apărea în ghidurile de călătorie drept un oraș intermediar, cu anumite cartiere occidentale în aparență, în spatele cărora se aflau case mici, cu grădini, țărani în costume pitorești și o infrastructură insuficient dezvoltată. În 1911, ghidul Baedeker nota îmbunătățirile și recomanda turiștilor să viziteze orașul în lunile aprilie, mai, septembrie și octombrie. Atunci puteau începe să cunoască partea frumoasă a sa printr-o plimbare de dimineață pe ruta Palatul Regal – Ateneu – Biserica Stavropoleos – Mitropolie, pentru a o continua după-amiază pe Calea Victoriei, cu oprire la Muzeul de Antichități și sfîrșind, seara, la Șosea. Să nu piardă însă ocazia de a trece pe la restaurantul Iordache de pe strada Covaci nr. 3, unde cînta un taraf de lăutari sau pe la berăriile deja consacrate: Caru’ cu Bere, Berăria Triumfului sau Du­rieu – ultima, aproape de Banca Națională și frecventată de germani. Dintre restaurantele cu terasă, Dumitrescu, vizavi de Hotel Continental, și La Carpați, colț cu Bulevardul Academiei. Musai, de gustat din mîncărurile zis naționale: ardeii umpluți, cîrnații, fleica și ciorba. Acum, Bucureștiul era deja considerat a avea un aer modern, ce depășea moștenirea orientală.

În perioada interbelică, o călătoare canadiană adoptată de România, Ethel Greening Pantazzi, publica alături de prietena ei româncă, Julieta Theodorini, un mic ghid al Bucureștiului, în care-și valorifica experiența sa de cunoaștere a orașului, începută la finalul veacului al XIX-lea. Desigur, ea amintea aceleași puncte de atracție, dar atrăgea atenția asupra „colțurilor“ care îl particularizează și îi dau farmec prin poveștile lor. Dintre ele, noul parc Carol, parc național inau­gurat în 1906 cu o expoziție jubiliară, pentru a sărbători 40 de ani de domnie a regelui. Biserica Olari, care, deși nu frumoasă la exterior, rămînea semnificativă pentru populație prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Vinerea se adunau femei, grupuri-grupuri, îngenunchind și rugîndu-se, sperînd la o vindecare miraculoasă, după cum se vorbea că fusese cea a regelui Ferdinand, cînd pătimea de febră tifoidă. Mai departe puțin, acolo unde ghidurile menționau Oborul, fără a insista în amănunte, Ethel Greening Pantazzi amintea de Tîrgul Moșilor, locul de distracție al mahalagiilor și copiilor, cu vînzări de oale, lucrături în lemn, jocuri și jucării, călușari, bragă și limonadă de putină. Regele Carol I, în memoriile sale, îl privea ca o sărbătoare populară zgomotoasă, dar importantă pentru populație, adăugînd că aici, „ca în Prater sau la Muenchen pe Theresienwiese, toate tarafurile de lăutari din oraș și împrejurimi își cîntă ariile“. Se prefigurează astfel Bucureștiul oamenilor obișnuiți, mult mai pitoresc decît formalele bulevarde de promenadă, Bucureștiul Mariei Tănase, purtat în cîntece din Europa pînă în America. După Marele Război, orașul își va arăta rănile, iar în interbelic va străluci ca Micul Paris, pentru a lăsa loc unei alte dimensiuni, cea a întrunirilor diplomatice și a spionajului surprins în alte relatări, precum cea a corespondentei săptămînalului american Newsweek, Rosie Goldsmith Waldeck, în Athénée Palace. Ethel Greening Pantazzi avea dreptate cînd ne avertiza, la începutul ghidului său: orașul îți oferă ceea ce cauți, și din Estul balcanic, și din Vest, dar întotdeauna trebuie să-l privești cu îngăduință, pentru a-l descoperi cu adevărat. Poveștile lui sînt nenumărate, plămădite în timp, și ca orice caleidoscop de nuanțe și imagini, nu poate fi pus sub o singură etichetă.

Nicoleta Roman este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine“. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, 2016.

Foto: wikimedia commons