Să fiu sincer, e uimitor cît de uimiți continuăm să fim cînd oamenii migrează. Lucrurile sînt simple. Lumea așa cum o știm e o lume a migrațiilor.

Studiile recente asupra ADN-ului au confirmat că, în Europa, sîntem mai toți africani, adică descendenți ai unor populații care au ocupat Europa venind dinspre Africa, pe un val de progres tehnologic care azi ni s-ar părea pueril, dar care atunci le permitea să trăiască și într-o climă mai rece. Doar grupuri mai restrînse, precum bascii, par a fi băștinași din Europa, sau cel puțin încă nu știm suficient ca să aflăm de unde or fi migrat și ei.

Dar africanii aceia care ne sînt strămoși îndepărtați n-au venit aici să stea. Urmașii lor au continuat să se miște de-a lungul Europei, de regulă dinspre Est spre Vest, dar și invers, pînă cînd apariția statelor naționale a pus capăt acestei vînzoleli sui-generis. În Evul Mediu, odată cu consolidarea statelor și a sistemelor de impozitare, migrația a devenit mai complicată, fără să dispară însă. În plus, europenii au început să fie ocupați să ajungă pe alte meleaguri. Restul discuției e ușor de imaginat, asistînd, mai ales după al Doilea Război Mondial, la o renaștere a migrației internaționale, în timp ce finalul de secol a adus cu sine comunicarea instantanee și transportul ieftin, cu aviația low-cost ca vîrf de lance.

Concretizată la teritoriul României, istoria include apariția și stabilirea aici a unor legionari romani – care nu veneau neapărat din peninsula italică –, conține rolul cumanilor și al ungurilor la constituirea statelor române, și amintește faptul că principalele orașe românești, la momentul izbucnirii celui de-al Doilea Războiului Mondial, aveau mulți non-români, cel mai adesea majoritari ca număr în raport cu românii neaoși. Integrarea naționalismului în doctrina comunistă ce a dominat România timp de 45 de ani a venit la pachet cu eliminarea alogenilor. Deja mulți plecaseră în timpul războiului sau imediat după aceea. Restul au fost stîrpiți ușor-ușor de regimul comunist. Dar și aceasta e o migrație, una forțată. Propaganda comunistă ne convinsese însă că e cazul ca oamenii să fie identici, să aibă fix aceleași nevoi și gînduri și, dincolo de aceste exagerări voite, să locuiască în țara lor cea pură etnic. Numai că au trecut 30 de ani, cu zece mai mult decît prezisese Silviu Brucan că ne-ar trebui ca să recuperăm decalajele.

Decalajele au rămas, emigrația masivă a venit și nu a mai plecat. Mai bine de jumătate din populația României, conform sondajelor noastre, fie a locuit o vreme în afara țării, fie are între cei emigrați un prieten sau o rudă cu care ține legătura. Estimările arată că aproape patru milioane de români născuți în România locuiesc acum în afara granițelor, mai ales în Europa de Vest și America de Nord. O parte din reconstrucția României se bazează pe emigrație. Asta înseamnă scăderea numărului șomerilor (nu am avut practic niciodată un șomaj ridicat în perioada postdecembristă), precum și remiteri de bani, adică banii aduși în țară de emigranți.

Dar asta nu pare de ajuns ca să ne obișnuim cu migrația ca element cotidian. Jumătate dintre români sînt mai degrabă reticenți la emigrație, considerînd-o un act nenatural, incluzînd aici trădarea celorlalți, cei care rămîn în urmă. O bună parte dintre angajatori, mai mult de jumătate, spuneau la începutul anilor 2010 că preferă să angajeze absolvenți ai universităților românești, nu pe cei ce reveneau de la studii din străinătate.

Pe de altă parte, sîntem destul de reticenți și la imigrație. Înaintea crizei economice de la finalul anilor 2000, România atinsese deja momentul cînd forța de muncă din țară nu mai era suficientă. Prim-ministrul anunța atunci că... vom rezolva problema prin revenirea românilor din diaspora. Așa cum era de așteptat, n-au revenit. De altfel, practic nici o țară europeană (sau de aiurea) nu a cunoscut o migrațiune de revenire majoră în raport cu imigrația trecută. Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda sînt doar cîteva dintre țările care au trecut prin astfel de fenomene. Spre exemplu, acum cîțiva ani, cam 10% din cetățenii luxemburghezi erau de naționalitate portugheză. Românii sînt azi între primele minorități etnice din principalele țări europene. Îmi place să citesc cartea de telefon (White Pages) din Toronto. În clipa cînd scriu acest text, sînt acolo 33 de Popa și 35 de Popescu.

Peste toți aceștia a venit coronavirusul. Și a început obișnuitul discurs din media despre cum se vor întoarce.

Numai că apare o întrebare logică: de ce s-ar întoarce? De ce ar lăsa acolo, departe, locul unde stau, unde au crescut copiii, unde muncesc și merg la școală? De ce ar renunța la sisteme medicale peste cel din țară, școli mai bune, un standard de viață mai ridicat, case, apartamente, parcuri verzi, supermaket-uri mai bine garnisite cu mărfuri, tramvaie curate, societăți previzibile, în care corupția e mai mică, iar instituțiile mai de încredere și, mai ales, au comunități în care s-au obișnuit. De ce ar renunța cei 33 de Popa sau 35 de Popescu și familiile lor din Toronto la ceea ce au deja acolo, la rutina zilnică și la prietenii de acolo, eventual numiți Ionescu și Georgescu, pentru a reveni în țară?

Da, a existat un val de revenire în timpul carantinei din primăvară, care i-a adus cu precădere înapoi pe cei aflați oricum în migrație circulatorie, care stăteau oricum o parte din an în România.

Ceea ce a oprit cu adevărat COVID-19, și doar parțial, a fost plecarea noilor emigranți, a celor ce plănuiau să plece anul acesta sau la anul. Logica e simplă: e greu să te parașutezi azi într-o altă țară și să începi a te integra acolo cu sabia lui COVID deasupra capului...

E ciudat să observăm faptul că ne aflăm chiar acum din nou în situația de a avea o nevoie acută de forță de muncă. România deja crescuse numărul lucrătorilor străini non-europeni acceptați pe piața forței de muncă, iar media relata cazuri de imigranți (non-români) respinși de comunitățile mici, deși nu avea cine lucra acolo. Și exact în momentul cînd soluția logică era atragerea de imigranți și refugiați, ne-am trezit cu pandemia pe cap.

Ploieștiul modern, de pildă, e o creație a imigranților. Petrolul a adus acolo nu doar prima rafinărie din lume, ci și o puzderie de ingineri americani, englezi, francezi, austrieci, englezi și de aiurea, atrași pe de o parte de mirajul aurului negru, iar pe de altă parte de nevoia de forță de muncă pe care (și pe atunci) slab educata populație a României nu avea cum să o satisfacă. Iar acei străini au adus obiceiuri noi și au dezvoltat orașul. Primele spitale au fost construite de bulgari și evrei. Existau biserici italiene și franceze. Străinii au crescut iute viața culturală, au impus un ritm trepidant comunității, au construit echipa de fotbal care avea să cîștige al doilea campionat național (United). La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, ei constituiau cam o treime din populația urbei.

Exemplul Ploieștiului este ideal, pentru că acolo, unde pentru mine rămîne acasă, deși sînt plecat de 30 de ani, orașul era oarecum atipic pentru România. Erau inițial puțini străini, însă dezvoltarea economică și socială a schimbat structura etnică a populației și a schimbat complet viața. Adică exact ce ar putea experimenta România acum. Forța de muncă nu e suficientă. Înainte de pandemie, aveam șomaj endemic de mic, iar creșterea economică continua indiferent de cine era la guvernare. Era momentul să începem a primeni sîngele națiunii, integrînd noi locuitori născuți în alte țări.

Dar, cum ziceam, a venit pandemia și a stopat imigrația, așa cum a stopat si revenirile.

Mie, unuia, îmi lipsesc forfota oamenilor în avioanele low-cost dinspre și înspre România, freamătul acelor oameni ce veneau acasă să se mîndrească cu ce au realizat altundeva, bucuria de pe fețele celor ce plecau cu cîrnați și palincă în bagajul de cală, cu pufuleți și eugenii, ca să arate prietenilor de aiurea ce lucruri minunate avem noi acasă. Și îmi lipsesc poveștile lor, spuse cu voce tare, să audă tot avionul, și discuțiile la colțul meu de pub în terminalele din Frankfurt sau München sau Viena, în care viața oamenilor acestora, aflați mereu între două tărîmuri (transnaționalism se cheamă în științele sociale) se derula prin vorbele lor.

E probabil ca dezvoltarea tehnologiei în epoca COVID să fie infinit mai mare decît ne așteptăm. Iar schimbările în viața noastră să aducă o altfel de abordare a muncii, mai tehnologizată, mai puțin de la birou, mai mult de acasă. Asta va face probabil ca și mai mulți oameni gata să migreze să revină mai des acasă, fie și pentru un week-end, va accelera contagiunea valorică, va schimba cu totul societatea. Pînă acolo, însă, avem nevoie să ne păstrăm sănătoși, iar masca nu ne ajută să ne păstrăm și sănătatea mentală. Gîndul că migrația va continua și după pandemie, cu voioșia acestor legiuni de migranți, cu un du-te-vino dinspre și spre România, poate fi reconfortant. Dar pînă atunci mai este. Avem de așteptat vaccinul, efectele sale, reinventarea economiei.

Bogdan Voicu este sociolog.

Foto: Irina Munteanu