Istoria migrației turcești înspre Bu­curești începe în anii ’90 odată cu apariția primelor autogări din care plecau autocare și precupeți spre bazarele din Istanbul pentru a aduce marfa pentru micul comerț de butic și tarabă care a marcat peisajul urban postsocialist autohton. În preajma acestor autogări au apărut și primele restaurante turcești, de mici dimensiuni și cu un meniu care conținea o listă restrînsă. În ultimul deceniu, după perioada de explozie a shaormeriilor, un număr din ce în ce mai mare de restaurante turcești cu săli de mese generoase au îmbogățit peisajul gastro-identitar al cartierelor Colentina, Doamna Ghica, Iancului, dar și în zona centrală a Bucureștiului. Simultan, un alt val de migrație s-a produs atunci cînd tineri turci cosmopoliți au decis să studieze la București, motivați de costul mai mic al studiilor superioare și de primirea unei diplome valabile în UE. Prezentăm în continuare cîteva cazuri ilustrative pentru aceste dinamici.

Ileana SZASZ

La Ido Memoș

Aflat pe un colț de stradă, în proximitatea zonei dintre Piața Victoriei și Gara de Nord, Ido Memoș este unul din primele restaurante deschise în 1990 în imedia­ta și deloc întîmplătoarea vecinătate a uneia dintre autogările din care buticarii bucureșteni plecau după marfă la Istanbul. Numele restaurantului este format din inițialele celor treci copii ai patronului actual (în grupul inițial erau cinci asociați) alături de diminutivarea numelui acestuia, Ahmet. Chiar dacă între timp autogara s-a mutat din zonă și, teoretic, clienții fideli au fost redirecționați, șoferii de autocar au continuat să vină aici, uneori împreună cu călătorii lor.

La jumătatea anilor 2000 a început o perioadă mai grea, care a culminat cu criza economică. Dinamicile gentrificatoare din zona Victoriei-Buzești, cu apariția unui număr impre­sio­nant de clădiri care adăpostesc sedii de bancă și companii multinaționale în vecinătate, au revitalizat viața restaurantului: „La prînz am ajuns să muncim toți cot la cot“, spune Claudia, fostă angajată la bucătăria restaurantului, devenită ulterior asociată în conducerea firmei care deține restaurantul. După terminarea Facultății de Drept, Claudia a început să se ocupe de actele angajaților turci ai res­taurantului care întîmpinau dificultăți în primirea permisului de muncă, în condițiile în care orice angajator trebuie să demonstreze că posturile pentru care aplică nu au avut pretendenți autohtoni: „Tăiam la pătrunjel pentru tabouleh și învățam drept civil“. Din grupul inițial de turci aduși pe pozițiile-cheie în bucătărie (măcelar, grataragiu, bucătar, brutar), unul singur, grataragiul, se mai regăsește printre actualii angajați. Pe de altă parte, angajații bucureșteni ai restaurantului au experiență care depășește zece ani de activitate.

Meniul, în care se regăsesc elementele clasice ale bucătăriei turcești – lahmachun, supă de linte, kebap de oaie și salate cu cremă de iaurt alături de falafel (introdus recent, la cererea clienților) –, poate fi consultat în vitrinele din spatele sălii de mese. Deși s-a încercat externalizarea producerii cîtorva dintre ingredientele consumatoare de timp, inițiativa a fost abandonată pentru că rezultatele nu-i mulțumeau pe bucătar și pe patron. Am asistat direct la prezentarea unor mostre de iaurt aduse de un producător român pe care bucătarul turc l-a refuzat politicos și, ca să-l convingă de diferența de calitate, a cerut să-i fie adusă din bucătărie o farfurie cu cremă de iaurt. Revenind la meniu, acesta conține numai produse proaspete (carnea este halal), iar mîncarea neconsumată este oferită seara gratuit persoanelor fără adăpost din zona Gării de Nord.

După intervalul foarte agitat din perioada prînzului, care coincide cu pauza principală a angajaților corporațiilor din zonă, pe la mese rămîn răsfirați cîțiva clienți la un ceai negru. Dintr-un colț, televizorul împrăștie muzică sau știri de pe canale turcești.

Ileana Szasz este doctorandă în progra­mul Școlii Doctorale de Sociologie a SNSPA.

****

Ioana DOBRINESCU

Student turc la București

Ismail este din Ankara. Studiază medicina în București. Spre deosebire de alți studenți turci, pentru care România este o opțiune datorită unei rude apropiate care trăiește aici, el nu avut pe nimeni. A ales Capitala, așa cum o alegem toți atunci cînd căutăm o școală mai bună și ceva în plus. A avut mai multe opțiuni în privința orașelor în care putea să studieze. I se pare că România este mai aproape de Turcia din punct de vedere cultural, spre deosebire de Anglia, iar o țară mai mare ca Germania sau Franța nu i-ar fi fost pe plac. Se declară mulțumit de traiul său în București. I s-a părut un mediu bun de studiu și și-a convins prietenul din copilărie să i se alăture. Ismail spune: „Dacă nu eram eu aici, el nu ar fi venit. L-am încurajat pentru că am avut o impresie foarte bună pe care am vrut să i-o transmit. A fost convins după ce a venit și a văzut totul. Și-a dat seama pe pielea lui după ce a luat decizia și e fericit acum“.

Pentru că studiază medicina în limba engleză, Ismail nu a avut o perioadă destinată învățării limbii române, așa cum o au alți studenți străini. Cu toate acestea, s-a apucat singur de învățat. Cursurile din cadrul facultății au contribuit și ele la deprinderile lingvistice. Deși în prezent lumea îi spune că vorbește destul de bine, el ia meditații de limba română și „din respect pentru prietenii români“. Este conectat la realitatea românească, urmărește cu interes ce se întîmplă în țară, mai ales la nivel politic. Se informează din presa online, dar nu neglijează nici știrile din Turcia.

Ismail povestește cum încă din primele zile de școală a fost perceput drept „șef de clasă“. Ocupațiile extracurriculare l au motivat să aprofundeze și să-și dorească să înțeleagă contextul românesc. De curînd, el a devenit „seria lider“, fiind votat de colegii săi pentru a-i reprezenta în relațiile cu profesorii și administrația, iar acest lucru îl motivează și mai mult.

După terminarea studiilor nu știe dacă se va stabili aici sau nu. Spune că iubește România, dar Turcia e țara lui. Visul său este să se întoarcă pe o poziție guvernamentală, dar în același timp vrea să dea ceva înapoi României: „Este țara în care am învățat, este țara care mi-a dat ceva și simt că datorez ceva acestei țări. Sper ca în viitor să pot munci pentru România, o văd ca pe o a doua casă. Dacă eu primesc educație aici, ar trebui să contribui la dezvoltarea României“.

Crede că în 10-15 ani în România vor fi condiții mult mai bune decît în alte țări europene, ca Portugalia, Grecia sau chiar Spania. La fel de optimist este și în legătură cu situația spitalelor din București. Le compară cu spitalele de stat din Turcia, despre care spune că au condiții poate doar un pic mai bune. Este conștient că părerea pe care o are este influențată de statutul său. „Poate că dacă aș fi fost român nu aș fi fost la fel de optimist, dar fiind student în legătură cu comunitatea turcă, pentru mine lucrurile se văd bine.“

Așa cum el a ales Bucureștiul în loc de o altă capitală din Europa, consideră că, pentru un român, Turcia ar putea fi o opțiune mai bună. Adaptarea în Turcia poate fi mai ușoară, crede el, datorită contactelor culturale dintre cele două țări, mai ușoară decît într-o țară din Europa, unde românii nu sînt percepuți ca fiind europeni cu drepturi egale.

Proiectul „Noile minorități din municipiul București“ se desfășoară în perioada aprilie 2015 – aprilie 2016 și urmărește sprijinirea dialogului intercultural dintre bucureșteni și grupurile de minorități etnice stabilite în București în ultimele două decenii. Proiectul se concentrează pe opt grupuri minoritare: chinezi, turci, libanezi, indieni, moldoveni, francezi, italieni și britanici. Mai multe informații, pe www.newminorities.com/ro.

Ioana Dobrinescu este studentă a Mas­­teratului de Antropologie din cadrul SNSPA și a făcut parte din echipa de cercetare a proiectului „Noile minorități din municipiul București“.

Foto: I. Szasz