Boss, ești dus cu pluta!

Publicat în Dilema Veche nr. 806 din 1-7 august 2019
Boss, ești dus cu pluta! jpeg

După 16 ani de presă, mă declar bătrîn, depășit și dezorientat. Nu mai înțeleg ce se întîmplă în presă – nu neapărat în România, ci în multe țări ale lumii – și mă declar și descumpănit pentru că toate definițiile cu care am crescut par să se fi schimbat.

Studiu de caz: prodecanul de la Facultatea de Teologie din București, declarațiile sale despre viol, sarcină și – țineți-vă bine – estrogenul care provoacă cancer și este combatut prin spermă.

Peste tot am citit știrea despre declarațiile „șocante“ sau „controversate“, despre „scandalul“ provocat de Vasile Răducă, despre reacțiile la vorbele lui. Dar nicăieri unde este practicată specia jurnalismului de opinie nu am văzut un text cu mesajul „Boss, ești dus cu pluta!“.

De ce îi este frică, mai nou, jurnalistului să strige „rahat“ atunci cînd vede „rahat“? De cînd am abdicat de la responsabilitatea adevărului și am luat așa-zisa obiectivitate în brațe, care ne mîntuiește de orice răspundere față de corectitudine și minim bun-simț?

Jurnalismul în ziua de azi a ajuns un mecanism fad și plictisitor. Auzim că afară tună și punem mîna pe telefon să sunăm un expert în meteorologie care să confirme dacă plouă sau nu. Cînd mai simplu ar fi să ne uităm pe geam și să vedem cu ochii noștri.

Bine, în cazul preotului Vasile Cel-Dus-Cu-Pluta nici măcar asta nu s-a întîmplat. Eu, unul, nu am văzut un doctor citat pe undeva care să spună cît de grotesc de mincinoase sînt afirmațiile sale. Dacă nu am găsit eu, poate nu am căutat îndestul. Totuși, sînt convins că ar fi trebuit măcar asta să văd peste tot, dacă nu o atitudine normală a noastră, a jurnaliștilor, care să spună clar: Vasile e un misogin retrograd care are nevoie rapid de un bilet de trimitere de la medicul de familie.

Și încă ceva: preotul Vasile își dă cu părerea și despre islam. Nu voi intra în dezbaterea despre rolul femeii în religia musulmană, dar voi aminti tuturor ortodocșilor, care s-au căsătorit sau care au participat la o cununie religioasă, că preotul a rostit la un moment dat, în timpul slujbei, îndemnul ca femeia să își slujească bărbatul. Și tuturor mamelor care și-au botezat copiii în religia ortodoxă le voi aminti că ele, cărora Biserica le cere să facă copii, trebuie să treacă printr-un ritual de purificare (molifta) înainte de a intra în biserică la botez. Că, nu-i așa, femeia a făcut exact ce i-a cerut Biserica, dar e impură… #bleah.

Și cum rămîne cu categoriile vulnerabile care consumă știrea cu preotul Vasile? Să ne amintim de vox pop-urile făcute prin satele României cu ocazia referendumului privind definirea în Constituție a căsătoriei drept o uniune între un bărbat și o femeie. Aproape toți oamenii care erau de acord spuneau că „Dumnezeu așa a lăsat familia, omul și femeia lui“. Responsabilitatea față de acești oameni, aceea de a spune clar că femeia este om, nu accesoriu de om (adică de bărbat), oare ne-am îndeplinit-o noi, jurnaliștii?

Simt o frică generalizată în presă de a spune lucrurilor pe nume. În cel mai bun caz, afirmațiile unui politician sînt „false“. De ce nu mai spunem că doamna sau domnul X „minte“ sau „greșește“ sau „nu știe“? Depersonalizarea descrierii faptelor va face ca doamna sau domnul X să repete minciuna sau greșeala pentru că rușinea publică nu i se adresează direct.

Și, mai rău, există impresia că jurnaliș-tii ar jigni pe doamna sau domnul X dacă spun lucrurilor pe nume. Deși nu sînt de acord cu această ipoteză, hai să zicem că așa ar fi. Și ce dacă? De cînd libertatea de exprimare înseamnă că discursul public trebuie să placă? Principalul e ca „jignirea“ respectivă să fie corectă, să fie argumentată și atunci nu mă interesează sentimentele rănite ale cuiva. Adevărul doare în multe cazuri, dar adevărul este misiunea principală a jurnaliștilor.

Încă un studiu de caz: izolarea. Parcă recent o publicație declara că nu va mai scrie știri pozitive despre politicieni din actuala Opoziție, dacă aceștia vor mai păși în studioul unei televiziuni care nu îi place publicației. Traducere: o să scriem nașpa despre voi dacă mai mergeți acolo. Sau traducere inversă: o să scriem marfă despre voi dacă nu mergeți acolo.

Mai sînt și exemple internaționale. The New Yorker l-a „dezinvitat“ pe fostul strateg al președintelui american Donald Trump de la o conferință în urma criticilor publice că de ce l-au invitat. E adevărat că Steve Bannon este un xenofob mizerabil, un rasist periculos. Și tocmai de aceea am tot respectul pentru The Economist, de pildă, care nu a cedat presiunii, l-a pus pe Bannon pe scenă și a încercat să îl demaște, prin întrebări, drept un xenofob mizerabil și un rasist periculos.

Nicăieri în lume, niciodată în istorie nu a funcționat încercarea de a ascunde rahatul ca pisica. A ne preface că ceva nu există nu înseamnă că acel ceva dispare. Cu siguranță, însă, înseamnă că acel ceva va avea libertate de manevră să se dezvolte așa cum poate și cum crede de cuviință.

Au trecut vremurile în care presa era singura platformă de exprimare a unor elemente care nu ne plac. Azi, Internetul are grijă să ofere oricui posibilitatea să spună orice.

Nouă, jurnaliștilor, încă ne place să credem că sîntem importanți. Dovada clară că nu mai sîntem indispensabili este numărul mare al colegilor noștri morți în zone de conflict. În urmă cu ceva decenii, cînd Internetul nu exista, jurnaliștii erau protejați de un acord nescris. Căutați interviurile, fotoreportajele cu gherile prin jungla africană, cu teroriști prin Asia sau Orientul Mijlociu. Atunci toată lumea avea nevoie de presă ca să încerce să transmită un mesaj.

Așa încît cred cu maximă convingere că responsabilitatea jurnaliștilor este să scoată din online-ul necontrolat tocmai ceva ce nu ne place și să încerce să arate de ce nu ne place sau de ce nu e în regulă să ne placă așa ceva. Trebuie să mergem acolo unde nu e confortabil și să căutăm adevărul și să îi spunem pe nume. Oricare ar fi el. Mai ales cel care nu ne convine sau nu ne place.

Izolarea sau boicotul nu au voie să facă parte din presă. Publicul nu mai are nevoie de noi așa cum ne place să visăm. Nici politicienii, nici activiștii, nici teroriștii sau separatiștii. Informație e peste tot, oricine o poate produce și e accesibilă oricui.

Sondajele de încredere nu arată bine deloc. 27,7% din români declarau în 2018, conform unui sondaj Inscop, că au multă și foarte multă încredere în presă. Undeva pe drum am greșit grav. Și dacă nu ne redefinim rolul și noțiunea de responsabilitate, și noi, jurnaliștii, merităm să ne zică lumea „Boss, ești dus cu pluta“. 

Laurențiu Colintineanu este jurnalist.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.