După 16 ani de presă, mă declar bătrîn, depășit și dezorientat. Nu mai înțeleg ce se întîmplă în presă – nu neapărat în România, ci în multe țări ale lumii – și mă declar și descumpănit pentru că toate definițiile cu care am crescut par să se fi schimbat.

Studiu de caz: prodecanul de la Facultatea de Teologie din București, declarațiile sale despre viol, sarcină și – țineți-vă bine – estrogenul care provoacă cancer și este combatut prin spermă.

Peste tot am citit știrea despre declarațiile „șocante“ sau „controversate“, despre „scandalul“ provocat de Vasile Răducă, despre reacțiile la vorbele lui. Dar nicăieri unde este practicată specia jurnalismului de opinie nu am văzut un text cu mesajul „Boss, ești dus cu pluta!“.

De ce îi este frică, mai nou, jurnalistului să strige „rahat“ atunci cînd vede „rahat“? De cînd am abdicat de la responsabilitatea adevărului și am luat așa-zisa obiectivitate în brațe, care ne mîntuiește de orice răspundere față de corectitudine și minim bun-simț?

Jurnalismul în ziua de azi a ajuns un mecanism fad și plictisitor. Auzim că afară tună și punem mîna pe telefon să sunăm un expert în meteorologie care să confirme dacă plouă sau nu. Cînd mai simplu ar fi să ne uităm pe geam și să vedem cu ochii noștri.

Bine, în cazul preotului Vasile Cel-Dus-Cu-Pluta nici măcar asta nu s-a întîmplat. Eu, unul, nu am văzut un doctor citat pe undeva care să spună cît de grotesc de mincinoase sînt afirmațiile sale. Dacă nu am găsit eu, poate nu am căutat îndestul. Totuși, sînt convins că ar fi trebuit măcar asta să văd peste tot, dacă nu o atitudine normală a noastră, a jurnaliștilor, care să spună clar: Vasile e un misogin retrograd care are nevoie rapid de un bilet de trimitere de la medicul de familie.

Și încă ceva: preotul Vasile își dă cu părerea și despre islam. Nu voi intra în dezbaterea despre rolul femeii în religia musulmană, dar voi aminti tuturor ortodocșilor, care s-au căsătorit sau care au participat la o cununie religioasă, că preotul a rostit la un moment dat, în timpul slujbei, îndemnul ca femeia să își slujească bărbatul. Și tuturor mamelor care și-au botezat copiii în religia ortodoxă le voi aminti că ele, cărora Biserica le cere să facă copii, trebuie să treacă printr-un ritual de purificare (molifta) înainte de a intra în biserică la botez. Că, nu-i așa, femeia a făcut exact ce i-a cerut Biserica, dar e impură… #bleah.

Și cum rămîne cu categoriile vulnerabile care consumă știrea cu preotul Vasile? Să ne amintim de vox pop-urile făcute prin satele României cu ocazia referendumului privind definirea în Constituție a căsătoriei drept o uniune între un bărbat și o femeie. Aproape toți oamenii care erau de acord spuneau că „Dumnezeu așa a lăsat familia, omul și femeia lui“. Responsabilitatea față de acești oameni, aceea de a spune clar că femeia este om, nu accesoriu de om (adică de bărbat), oare ne-am îndeplinit-o noi, jurnaliștii?

Simt o frică generalizată în presă de a spune lucrurilor pe nume. În cel mai bun caz, afirmațiile unui politician sînt „false“. De ce nu mai spunem că doamna sau domnul X „minte“ sau „greșește“ sau „nu știe“? Depersonalizarea descrierii faptelor va face ca doamna sau domnul X să repete minciuna sau greșeala pentru că rușinea publică nu i se adresează direct.

Și, mai rău, există impresia că jurnaliș-tii ar jigni pe doamna sau domnul X dacă spun lucrurilor pe nume. Deși nu sînt de acord cu această ipoteză, hai să zicem că așa ar fi. Și ce dacă? De cînd libertatea de exprimare înseamnă că discursul public trebuie să placă? Principalul e ca „jignirea“ respectivă să fie corectă, să fie argumentată și atunci nu mă interesează sentimentele rănite ale cuiva. Adevărul doare în multe cazuri, dar adevărul este misiunea principală a jurnaliștilor.

Încă un studiu de caz: izolarea. Parcă recent o publicație declara că nu va mai scrie știri pozitive despre politicieni din actuala Opoziție, dacă aceștia vor mai păși în studioul unei televiziuni care nu îi place publicației. Traducere: o să scriem nașpa despre voi dacă mai mergeți acolo. Sau traducere inversă: o să scriem marfă despre voi dacă nu mergeți acolo.

Mai sînt și exemple internaționale. The New Yorker l-a „dezinvitat“ pe fostul strateg al președintelui american Donald Trump de la o conferință în urma criticilor publice că de ce l-au invitat. E adevărat că Steve Bannon este un xenofob mizerabil, un rasist periculos. Și tocmai de aceea am tot respectul pentru The Economist, de pildă, care nu a cedat presiunii, l-a pus pe Bannon pe scenă și a încercat să îl demaște, prin întrebări, drept un xenofob mizerabil și un rasist periculos.

Nicăieri în lume, niciodată în istorie nu a funcționat încercarea de a ascunde rahatul ca pisica. A ne preface că ceva nu există nu înseamnă că acel ceva dispare. Cu siguranță, însă, înseamnă că acel ceva va avea libertate de manevră să se dezvolte așa cum poate și cum crede de cuviință.

Au trecut vremurile în care presa era singura platformă de exprimare a unor elemente care nu ne plac. Azi, Internetul are grijă să ofere oricui posibilitatea să spună orice.

Nouă, jurnaliștilor, încă ne place să credem că sîntem importanți. Dovada clară că nu mai sîntem indispensabili este numărul mare al colegilor noștri morți în zone de conflict. În urmă cu ceva decenii, cînd Internetul nu exista, jurnaliștii erau protejați de un acord nescris. Căutați interviurile, fotoreportajele cu gherile prin jungla africană, cu teroriști prin Asia sau Orientul Mijlociu. Atunci toată lumea avea nevoie de presă ca să încerce să transmită un mesaj.

Așa încît cred cu maximă convingere că responsabilitatea jurnaliștilor este să scoată din online-ul necontrolat tocmai ceva ce nu ne place și să încerce să arate de ce nu ne place sau de ce nu e în regulă să ne placă așa ceva. Trebuie să mergem acolo unde nu e confortabil și să căutăm adevărul și să îi spunem pe nume. Oricare ar fi el. Mai ales cel care nu ne convine sau nu ne place.

Izolarea sau boicotul nu au voie să facă parte din presă. Publicul nu mai are nevoie de noi așa cum ne place să visăm. Nici politicienii, nici activiștii, nici teroriștii sau separatiștii. Informație e peste tot, oricine o poate produce și e accesibilă oricui.

Sondajele de încredere nu arată bine deloc. 27,7% din români declarau în 2018, conform unui sondaj Inscop, că au multă și foarte multă încredere în presă. Undeva pe drum am greșit grav. Și dacă nu ne redefinim rolul și noțiunea de responsabilitate, și noi, jurnaliștii, merităm să ne zică lumea „Boss, ești dus cu pluta“. 

Laurențiu Colintineanu este jurnalist.

Foto: flickr