O direcție a modernității muzicale în secolul XX a fost impulsionată de tradiții puțin sau superficial explorate pînă spre 1900, acelea folclorice din centrul și sud-estul european. Compoziții magistrale, semnate de Igor Stravinski, Béla Bartók, Leoš Janácek sau George Enescu, lansează în Europa un filon care a inspirat destule avangarde. Dacă Enescu fusese pur și simplu fascinat din copilărie de arta lăutarilor, pe care memoria sa prodigioasă o absorbise și o alăturase amalgamului de muzici de referință care-i modelează compoziția, altfel stau lucrurile în cazul muzicianului cu care are în comun același an de naștere (1881). Bartók își dedică o bună parte din viață culegerii științifice de folclor și transcrierii muzicilor țărănești imprimate pe cilindri de ceară, analizei temeinice a acelor melodii, prelucrării lor în compoziții de tip occidental sau infuzarea subtilă a acestora cu seva folclorică. Pe amîndoi îi caracterizează atît finețea cu care întruchipează „spiritul“ sau „caracterul“ național prin intermediul muzicilor tradiționale, cît și firea integră care a rezistat presiunilor și extremismelor de tot felul, atunci cînd ideologiile interbelice, și în special cea naționalistă, încearcă să intervină în carierele lor. Iar după al Doilea Război Mondial, regimurile comuniste din Ungaria și România se vor dezlănțui în a manevra figurile simbol ale celor doi (unul mort la New York în 1945, celălalt la Paris în 1956). Totuși, exceptînd ceva distorsiuni istoriografice, muzicologia postbelică din ambele țări și-a făcut în bună parte datoria în a crea un corpus impresionant de lucrări despre cei doi.

I-a legat – fără îndoială – o admirație reciprocă, dar nu au fost apropiați. Sursele de arhivă (îndeosebi corespodența) arată în schimb prietenia statornică dintre Bartók și Constantin Brăiloiu, animată de seriozitatea și entuziasmul investite în cercetarea muzicilor țărănești. Despre legăturile compozitorului maghiar cu Banatul și cu Transilvania (culegerile de folclor și prelucrarea sa din aceste zone), cu Bucureștiul (contactele cu muzicienii contemporani) și concertele pianistului Bartók în România putem afla dintr-o carte remarcabilă a lui Francisc -László, Béla Bartók și lumea noastră (Editura Dacia, 1995). Găsim, de asemenea, pasaje în alte volume (de pildă, Universul muzicii românești de Octavian Lazăr Cosma, Editura Muzicală, 1995) care integrează figura bartókiană în peisajul muzical românesc bucureștean, atunci cînd e cazul.

Peste tot descoperim motive de admirație pentru atitudinea muzicianului care a declarat mereu cele trei surse ale creației sale: maghiară, slovacă și română, și a insistat permanent, în vorbe și fapte, asupra integrității artistice. Eseurile sale despre cercetare și naționalism (1937), despre „puritate rasială în muzică“ (1942) îi arată cu claritate poziția curajoasă din acele vremuri, opusă naționalismelor extreme și încurajînd cercetarea și colaborarea internațională. Bineînțeles că tocmai această pledoarie intransigentă i-a atras dușmănii în Ungaria, unde cercuri șovine îl atacă drept nepatriot, filoromân, ba îl acuză chiar de înaltă trădare atunci cînd publică studiul despre românii din Hunedoara (1920). Mai tîrziu, la rîndul lor, românii îl critică pentru prejudecată revizionist-maghiară și pentru falsificarea valorilor muzicii folclorice românești (în 1936). Tocmai pe cel care nu vedea granițe în culegerile sale de folclor, granițele sînt acelea care-l izolează.

Omagii şi controverse

Voi selecta cîteva momente din legăturile uneori afectuoase, alteori amare ale lui Bartók cu colegii români. În 1910, printr-o scrisoare adresată lui Dumitru Georgescu Kiriac (unul din bunii prieteni români), oferă manuscrisul său de culegeri românești unei biblioteci din România și încearcă publicarea acestuia cu sprijinul Academiei Române. Kiriac îi susține cauza cu multă căldură, și doar melodiile din Bihor vor fi tipărite (în 1913): constituie, practic, prima monografie dedicată muzicii dintr-o zonă folclorică românească, uneltele sale metodologice și științifice transformînd-o în model pentru folcloristica românească.

Imediat după Primul Război Mondial, Bartók își pune speranțele în Republica Ungară a Sfaturilor, iar cînd aceasta este învinsă, se pare că se gîndește serios, în 1919, să se mute la Cluj sau chiar la București. Există pînă azi zvonuri multiple despre atitudinile unor compozitori români care, sesizînd pericolul concurenței, sabotează o asemenea posibilitate. Dincolo de zvonuri, însă, „nu știu ca vreo autoritate românească să fi întreprins ceva pentru a-i înlesni realizarea acestui deziderat“ (László, 71).

Doar peste cîțiva ani, în 1924, confrații din România îi aduc un binemeritat omagiu, invitîndu-l să fie membru al proaspăt înființatei Societăți a Compozitorilor Români (S.C.R.), președinte fiind George Enescu și secretar general – Constantin Brăiloiu. Societatea îi oferă un concert de autor lui Bartók, cu participarea sa ca pianist și, la solicitarea sărbătoritului, cu intervenția violonistică a lui Enescu (cei doi cîntă împreună Sonata nr. 2 pentru vioară și pian de Bartók). Pe atunci, conform vocii lui Brăiloiu din presa bucureșteană, S.C.R., „neținînd seama de prejudecăți fără rost, îl privește ca pe unul dintre ai săi“ (Cosma, 30). Dar atitudinea aceasta a breslei, nu și a lui Brăiloiu sau Enescu (susținători constanți ai colegului maghiar), se va schimba simțitor în deceniul următor, atunci cînd întreaga Europă e traversată insistent de accentele naționalismului. Bartók continuă să apară pe afișele de concert ale S.C.R., Octavian Beu (jurist și diplomat) ține în 1930 o conferință transmisă la Radio despre Béla Bartók și muzica românească, însă istoriografia menționează și momente de controversă, de ostilitate, în ton cu vremurile.

Unul are de a face cu monografia sa despre colindele românești, definitivată în 1926, cu o introducere de Constantin Brăiloiu, dar care va aștepta vreo două decenii pînă la tipar. O parte din motive se găsesc în lentoarea și lipsa de interes a editorului englez, o alta în gafele instituționale românești: Academia Română trimite manuscrisul la tipar Direcției Educației Poporului, fără să-l întrebe pe autor, care era condiționat de drepturile acordate în Anglia.

Cealaltă povestire e cu siguranță mai palpitantă, și-l pune în prim plan pe Tiberiu Brediceanu, apărătorul înfocat al spiritualității românești, cel care-l mustrase deja într-o scrisoare pe Beu pentru că vorbise de melodiile culese de Bartók – total necorespunzătoare acestei spiritualități. Brediceanu protestează împotriva celebrării colegului maghiar la împlinirea vîrstei de 50 de ani, inițiativă lansată la S.C.R. de Constantin Brăiloiu. Banatul se pregătise să-l aniverseze, montînd o placă pe casa natală din Sînnicolau Mare (idee împotriva căreia Bartók însuși protestase), iar S.C.R. ar fi organizat un concert de autor și o conferință pentru proeminentul său membru maghiar. Invocînd incidentul unui concert de la Timișoara, unde Psalmus hungaricus de Zoltán Kodály avusese un succes senzațional, interpretat vehement ca o manifestare antiromânească, Brediceanu scrie un memoriu prin care cere anularea invitației către Bartók (deja trimisă). În comitetul S.C.R. se aude glasul rațional și echilibrat al lui Brăiloiu, Enescu (sosit mai tîrziu la ședința respectivă) îl omagiază pe Bartók pentru colecția sa de cîntece românești și spune: „Am aflat, din contra, că în Ungaria, Bartók este ținut printre români“ (Cosma, 80). Dar spiritele se încing și S.C.R. decide să nu se implice în festivitățile destinate compozitorului maghiar (care oricum nu vor mai avea loc!), lăsîndu-l totuși pe acesta să țină conferința pentru care deja sosise la București: Muzica populară și însemnătatea ei pentru compozitorii moderni, urmată de un recital de pian la Radio.

Pînă astăzi, unii muzicieni români se întreabă ce s-ar fi întîmplat dacă Bartók s-ar fi stabilit în România: am fi cîștigat un compozitor care îl întrece încă în notorietate mondială pe Enescu? Inutile interogații, evident. Putem însă să reflectăm cu toții asupra atîtor evenimente de un tragism absurd (care l-au însoțit pe Bartók în întreaga sa viață) și, poate, să descoperim comicul într-o afirmație serioasă a unui critic din 1935, care ascultă Două dansuri românești din Transilvania: nu vede rostul programării acestei lucrări la București, așa cum nici indienii nu-l pot revendica pe Rimski-Korsakov doar pentru că a scris Chant Hindou! 

Valentina Sandu-Dediu este profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. Cea mai recentă carte publicată: În căutarea consonanțelor, Editura Humanitas, 2017.