„Ai răscolit amintiri adînci şi mi-am adus aminte detalii care păreau de mult uitate“ – mi-a scris unul dintre invitaţii mei la această anchetă, cînd mi-a trimis răspunsul. Jocul a fost simplu: le-am propus o poză la minut, din prima lor zi de şcoală. A ieşit un album cu fotografii alb-negru melancolice, simpatice, emoţionante. 
 
● Radu VANCU, scriitor
 
Primele zile de şcoală sînt o amintire pîsloasă din care mi-e greu să detaşez o imagine clară. Îmi aduc aminte senzaţia din prima zi, cînd m-am trezit singur în clasă – cînd spun singur, vreau să zic fără mama, mă miram întristat că mă lăsase acolo & plecase. Nu-mi aduc aminte de nici unul dintre colegii mei din acea zi – de altfel, nu-mi aduc aminte de ei nici pînă la sfîrşit. Idioţenia mea a fost precoce & s-a instalat încă de pe atunci; în capul meu, lumea se reflecta precum în cel al lui Benjy Compson (şi tot astfel se reflectă şi de atunci încoace), ca o pastă vîscoasă & nediferenţiată cu cîteva irizări de mare frumuseţe. Acolo copiii învăţau să citească, or, eu citeam deja dinainte să fac patru ani. Mă uitam mereu pe geam, la lumina căzînd fără exces de bucurie pe frunze, aşa încît învăţătoarea a chemat-o pe mama la şcoală, ca să-i reclame că sînt idiot. (Nu greşea.) A fost o învăţătoare bună, m-a lăsat să scriu cu stînga & îi plăceau compunerile mele interminabile cu vrăjitori. O chema Adelina Tarnu. E singurul nume pe care mi-l aduc aminte din şcoala primară. Îmi amintesc perfect şi semnătura ei în carnetul cu note. E, practic, singura colegă reală pe care am avut-o. Şi-i mulţumesc, cu idioată întîrziere, pentru asta.  
 
● Filip STANDAVID, jurnalist
 
Cu o zi înainte trecuse pe la noi naşul meu de botez. Insistase să-mi cumpere el ghiozdan, penar, creioane şi un stilou Flaro, căruia aveam să-i rup foarte repede peniţa („Doi ingineri făceam cu toate stilourile pe care le-ai prăpădit“, mi-a zis tata mai tîrziu). Cum am încăput în uniformă nu ştiu – era scrobită în aşa hal încît parcă purtam o platoşă. Nu ştiu nici cum de n-am leşinat cînd, chiar înainte să intrăm în clasă, unul dintre ăia mai mari ne-a şoptit „Vedeţi că vă face vaccin!“ Dar o ştiam pe învăţătoare: era o colegă de-a mamei, aveau acelaşi nume – Valeria. Ne-a întrebat dacă avem idee cum o cheamă şi, copil crescut la ţară, m-am repezit: „Valerica Ragabeja!“ A zîmbit şi m-a corectat, dar eram deja ca un păun de mîndru că reuşisem să dau un răspuns cît de cît corect. Dintre cele trei Valerici care m-au crescut (mama, soră-mea mai mare, doamna învăţătoare), am rămas, în cîţiva ani fulgerători din urmă, cu una singură. Dar prima mea zi de şcoală are şi un nume, blînd şi foarte muzical: Va-le-ri-ca.  
 
● Moni STĂNILĂ, scriitoare
 
Măi, ce mă bucuram! Tot timpul, indiferent de cum arăta vremea, eram convinsă că în drum spre şcoală vor fi veveriţe cu nuci în braţe, frunze colorate de toamnă, copaci cu scorburi. Şi mă duceam cu încredere. Dar cum începea şcoala, se porneau şi predicile: „Ai văzut ce caiete au surorile tale? Se poate? Ai văzut batista Loredanei? Ia să-ţi văd eu unghiile!“ Sau: „Niciodată nu am avut aceste probleme cu Mihaela, nu ţi-e ruşine? N-ai auzit clopoţelul? O să-ţi scad nota la purtare!“ Nu mi-au scăzut-o, am luat şi premii, chiar dacă nu I, ca surorile mele. Predicile continuau şi acasă. Asta spune ceva despre mine, fiindcă am rămas optimistă. În fiecare 15 septembrie, o zbugheam cu sufletul la gură spre şcoală. Până am ajuns să predau. Atunci chiar nu mi-a plăcut. Şi ce nu a reuşit clopoţelul în copilărie, a reuşit la maturitate. Intri la setări, în zece secunde, îţi scoţi din playlist atributul substantival genitival şi introduci caracterizarea indirectă. Go for it! Brrrr!  
 
● Cristi MĂRCULESCU, critic de film
 
Era 1988. Şi era o toamnă blîndă. Mi-aduc aminte ghiozdanul (alb şi vechi, din muşama suficient de groasă cît poată fi considerată linoleum) şi stiloul (o mizerie chinezească, aveam şi un Flaro de rezervă, altă mizerie). Discuţia dintre bunica şi o mătuşă, despre cerneală şi pelicanol. Nu i-am înţeles niciodată pe copiii care mîncau pelicanol. Nu-mi aduc aminte nimic din careul făcut în curtea şcolii. Dar ne-au făcut poze cînd ne-au dus în clasă. Mai am şi acum, pe undeva prin casa bunicilor, poza aia. Alb-negru, uşor granulată hîrtia, dar crystal clear imaginea. Banca întîi, rîndul din mijloc, într-una din cele mai puţin interesante săli de clasă din Şcoala generală nr. 11. Cred că era laboratorul de literatură. Lîngă mine e Daniel, primul coleg de bancă. Prin anul I sau II de facultate am auzit că a murit înecat.  
 
● Alexandru VAKULOVSKI, scriitor
 
A fost ca o reuniune a familiei. N-a mai trebuit să stau cu dădaca Vera (despre care în sat se vorbea că ar fi fost vrăjitoare), n-a mai trebuit să merg la grădiniţă, unde o tanti ne tăia unghiile pînă la carne şi ne adormea cu forţa. La primul sunet, 1 septembrie, cum era la noi, au venit bunicii, foşti profesori. Au venit părinţii, ambii profesori de limbă şi literatură română. A venit fratele, încă elev. Părinţii veneau pe un drum, frate-meu – pe altul. Repede m-am prins şi am început să vin la şcoală singur, ca să mă joc pe drum cu toţi căţeluşii, mieii şi căpriţele. Tîrziu, adică pe la mijlocul Abecedarului, m-am prins că, de fapt, la şcoală se învaţă, nu se joacă. Nu învăţasem nimic. Atunci tata, fără să mă certe, mi-a explicat cum e cu învăţatul, şi într-o seară am recuperat Abecedarul.  
 
● Vlad PETRI, regizor
 
Îmi amintesc că stăteam în banca de la geam şi mă uitam la copacii de afară. Era un început de toamnă răcoros şi era frig în sala de clasă. Nu îmi doream să fiu acolo, voiam la joacă, în aer liber. Tocmai o cunoscusem pe tovăraşa învăţătoare care părea cam severă şi distantă. Semăna puţin cu Elena Ceauşescu. Îmi aduc aminte de poezia scrisă pe unul din pereţi, cu litere mari, de mînă:  „Nu e soare, dar e bine / Şi pe rîu e numai fum“. Aveam un ghiozdan rigid, mare, cu buzunare cu cleme metalice, un penar care nu încăpea în tocul băncii şi o uniformă în care eram obligat să mă îmbrac şi care a început să-mi placă mult mai tîrziu.  Îmi mai aduc aminte de curtea şcolii unde era linişte şi voiam să joc fotbal, de nişte construcţii ciudate cu bare metalice, unde băieţii mai antrenaţi se urcau şi se dădeau peste cap, şi de o colegă care stătea în banca din faţă şi zîmbea tot timpul.  
 
● Corina SABĂU, scriitoare
 
E foarte probabil, aproape sigur, ca lucrurile să nu se fi întîmplat aşa. E aproape sigur că nu bunicul, ci mama sau tata m-au însoţit în prima mea zi de şcoală, că m-am descurcat uimitor de bine şi că aş fi fost în stare să reiau această zi, dacă ar fi fost nevoie, de o mie şi una de ori. Dar degeaba s-a întîmplat aşa, dacă eu nu-mi pot imagina prima zi de şcoală fără bunicul, anume făcută pentru nesiguranţa fiecăruia dintre noi, pentru a ne aduce aminte cît de nepregătiţi şi stîngaci, şi ridicoli putem fi împreună în lume. Poate că am mers spre Şcoala generală numărul 3 de pe Strada Rîului veselă, ţinîndu-mi de mînă părinţii, nerăbdătoare să-mi întîlnesc noii colegi, şi m-am întors acasă plină de entuziasm, aşteptînd ziua de mâine. Dar degeaba s-a întîmplat aşa, dacă eu nu-mi pot imagina prima zi de şcoală fără bunicul, obligată să mă despart de bloc, de salcie şi de cabina telefonică, mergînd alături de el pe străzi străine, intimidată de clădiri, speriată de copiii pe care-i voi întîlni, încercînd să nu mă gîndesc la emoţiile lui pentru mine şi la ale mele pentru el.  
 
a consemnat Ana Maria SANDU  
 
Foto: C. Bumbuţ