Ba al nostru-i mai frumos

Publicat în Dilema Veche nr. 814 din 26 septembrie – 2 octombrie 2019
Ba al nostru i mai frumos jpeg

„Să nu mai existe nici un judeţ sub media pe ţară.“ – Nicolae Ceauşescu 

Pentru trăitorii în Lugoj, mai ales pentru prietenii bibliotecilor, Sandu Blegia e un nume cunoscut. Tăbăcar de meserie, Blegia este eroul poemului „Ăl mai tare om din lume“ scris în grai bănăţean de Victor Vlad Delamarina. Pe scurt: un circ ambulant poposeşte în urbe pentru spectacol. Oferta e, pînă la un punct, obişnuită: „În căletcă, o maimucă / Baş’ ca omu’ mînca nucă. / Alta, blestemată, şoadă, / Să ţînea numa’ în coadă / Şi-alcele, mînca-le-ar focu’, / Nu-şi găsau o clipă locu’.“ Punctul de atracţie e prezenţa în arenă a unei matahale nemţeşti recomandată drept „ăl mai tare om din lume“. Zdrahonul e gata să-i plătească o sută de lei oricui îl dovedeşte în luptă dreaptă. Există, ce-i drept, temeri şi frisoane în urbe. E greu să găseşti pe cineva capabil să contracareze forţa monstrului: „Dar cum mi ce puni cu neamţu’, / Care-n ghinţi îţi rupe lanţu’?“ Enter Sandu Blegia, care, surpriză şi minune, şoc şi groază, îi vine de hac matahalei şi cîştigă prinsoarea. Neamţul dă naibii cuvîntul de onoare şi încearcă, fără spor, să se sustragă de la plată. Poemul se încheie cu eroul local dictîndu-i învinsului termenii capitulării: „Nu ce joşi cu minie, dragă! / Asta, viedz, în cap ţ-o bagă, / N ascult vorbe io şî glume / Cînd mi-s io mai tare-n lume / Ş-adă suta, işie Blegia, / Că dă nu, -’ţ fac prau comegia!“

Ca amănunt, învinsul e străin, „vinitură“, cum se zice prin Banat, pe cînd învingătorul e – if you remember – „dintre noi, pentru noi, pentru liniştea noastră“. Şi mai e ceva. În mitologia de uz intern, străinul perdant e întotdeauna mare, impresionant şi torenţial, pe cînd românul triumfător e micuţ, mîndru şi isteţ. E ciotul de care nu se poate împiedica Aliotmanul, e Davidul în costum naţional, care cîntă „Noi sîntem români“ la frunza pe care n-o taie la cîini şi se arată mereu disponibil pentru chelfănirea Goliatului. Aşa cum Chip şi Dale rîd de Donald Duck, la fel românul pornit cu şansa a doua în faţa străinului abject şi sprijinit din umbră de cercuri ostile – urmează clişeu – „răstoarnă calculele hîrtiei şi face o frumoasă propagandă sentimentului patriotic“.

Există însă o mistică a concurenţei în mentalul românesc? Categoric, şi ea se manifestă unde nu gîndeşti. De exemplu, în aşezările din nordul ţării, unde oamenii s-au întors după ce au muncit afară şi au pus ban lîngă ban. Casele din zonă sînt rapsodii ale orgoliului şi cantate ale spiritului de competiţie. Criteriul de construcţie e supremaţia (măcar) zonală. Nu contează dacă ai nevoie de patru camere sau de cinci. Dacă a vecinului are şapte, casa ta o să aibă opt. Dacă în curtea vecinului o să stea trei maşini, în a ta o să stea patru. Dacă vecinul îşi ia Tesla, tu îţi iei Lotus. Dacă vecinul îşi ia şi el Lotus, îţi cumperi elicopter. Dacă îşi cumpără şi vecinul elicopter, înseamnă că e Dan Diaconescu incognito şi atunci – abia atunci – o laşi mai moale.

Filozofia de tip my daddy beats ­your daddy concubinează în România cu o altă fixaţie: cea a superlativismului. Această marotă măsoară de ani buni o formă de orgoliu inutil. Avem, în România de azi, o regretabilă supraproducţie de ctitori ai nimicului. Şi degeaba e ţara noastră Grădina Maicii Domnului, dacă de la o vreme îi sar gardul atîţia inşi vinovaţi de prea multă iubire de sine: primari care vor ca în mandatul lor să se aprindă cel mai mare brad de Crăciun de pe planetă, amatori de Gui­nness care nu beau bere, ci mănîncă pagini din The Guinness Book of Records, fixişti pe care nu-i poate deturna nimic din planul de-a pregăti cea mai mare plăcintă cu mere, cel mai înalt tort cu frişcă şi cel mai lung cîrnat din istorie. Împăunarea calorică – încă o ironie a acestei vieţi în general doldora de ironii – e la mare preţ într-o ţară unde una dintre expresiile des întîlnite pe stradă este „n-are după ce bea apă“.

Pesemne că una dintre cauzele pentru care întocmim mereu clasamente şi ie­rarhii ţine şi de felul cum ni s-a livrat informaţia în şcoală şi ulterior. Manualele şi programele de ştiri TV au grijă să pompeze în tine o mulţime de date care îţi sînt la fel de utile ca nisipul în costumul de baie: ce adîncime are cel mai mare lac din Africa, unde s-a atins temperatura cea mai ridicată în 1928, care sînt ouăle cele mai mici din Tasmania şi ce piesă hip-hop a avut cel mai mare număr de vizualizări în Dakota de Nord în 2011. Pe cînd eram elev, cine nu ştia care e cel mai înalt vîrf muntos din ţară nu merita doar corijenţă la geografie, ci şi dispreţul aliat al profesorului şi colegilor. Se vede treaba că aşa şi nu altfel a apărut dialogul dintre profesorul chiţibuşar şi elevul tocilar. Profesorul: Să-mi spui, te rog, ce adîncime are Dunărea la Budapesta. Elevul: Sub care pod?

De un deceniu încoace, spiritul de competiţie şi acel superlativism care a generat la noi o forma mentis numită cîndva „celmaicelism“ au intrat în relaţie cu o arătare contra naturii, a logicii, a bunului-simţ şi a gramaticii: româna englezită. Rodul acestei împreunări este expresia „al şaselea cel mai bogat om din lume“, soră geamănă cu „a treia cea mai întinsă peninsulă din Europa“ şi cu „a opta cea mai înaltă clădire din Kuala Lumpur“. Pentru mamele şi moaştele acestor orori, „cel“ nu defineşte un singur lucru, deşi e marcă a singularului, ci oricîte. „Al şaselea om din lume ca bogăţie“ li se pare inconsistent şi flasc respectivelor mame şi moaşte. E cu totul altceva dacă pui acolo şi un „cel mai“, deşi, făcînd asta, intri cu bocancii şi în ce rămăsese neferfeniţit din biata limbă română.

Ca unul care, ducîndu-şi viaţa în plin „celmaicelism“, ştie cum se manifestă spiritul de competiţie la bloc, în cartier şi la coadă, am scris cu nişte ani în urmă cîteva rînduri pe care simt nevoia să nu le retractez. Ba chiar să le adaug aici: „Pasiunea pentru superlative rămîne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepţionalismului carpatin nu doarme şi insistă să susţină, în acest avînt insomniac, că trăim într-un spaţiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne admirăm singuri măreţia. România nu e singura ţară care se pretinde mare pentru a uita cît e de mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative cînd eşti corijent la atîtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O ţară lipsită de autostrăzi şi spitale se leagănă în iluzia excepţionalismului. O ţară plină de analfabeţi funcţional se chinuie să-şi ilustreze detenta fabricînd produse care ies din conturul normalităţii. O ţară cu şcoli în care plouă şi în care closetul e în fundul curţii se păcăleşte singură prin îndelungi artificii cosmetice. O ţară unde lumea nu mai citeşte adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O ţară plină de gropi şi de boli cochetează cu vîrful clasamentului. O ţară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun şi se visează deasupra celorlalte.“

E de mirare că neamţul „care-n ghinţi îţi rupe lanţu’“ din poezia lui Victor Vlad Delamarina a avut totuşi curaj să vină aici. Cine ştie ce i s-o fi spus. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Orice om îi este teamă, Editura Humanitas, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.