- o pledoarie pentru romanul poliţist -

Încă de acum multe decenii, Camil Petrescu vitupera enervat de succesul fulminant al lui Edgar Wallace: „Romanul poliţist nu e o carte imorală, ci doar o carte crîncen proastă. Nu are în favoarea lui nici o circumstanţă uşurătoare. Trăieşte speculînd logica anemică a cititorului său şi mediocritatea imaginaţiei lui“.

Nici Alexandru Philippide (pe care l-am adorat şi căruia i-am consacrat, în tinereţe, o carte) n-a fost mai indulgent în aprecieri: „nu serveşte decît la astuparea ceasurilor de plictiseală“. Asta nu l-a împiedicat ca, în nuvelele lui – Floarea din prăpastie şi Îmbrăţişarea mortului –, să facă apel la mijloace din panoplia literaturii de suspans.

Astfel de „consideraţii confortabile“, datorate unor literaţi eminenţi, au descurajat, cu siguranţă, afirmarea policier-ului românesc.

În tabăra adversă, Mircea Eliade şi Paul Zarifopol susţineau cu fervoare altceva. Ultimul se exprima tranşant: „...acest gen, prin energia sa dramatică, este în adevăr salvator pentru omenire, căreia i se serveşte în doze de piaţă literatură moluscoasă, sub pretext de profunzime psihologică“.

Evident, disputele, mai mult sau mai puţin cordiale, se purtau în legătură cu traducerile din opera autorilor străini, producţia autohtonă de acest fel fiind cvasiinexistentă.

După Al Doilea Război Mondial, opinii „pro“ sau „contra“ s-au exprimat sporadic, în contextul „noului climat literar“, partizanii şi detractorii genului purtînd un „război rece“, din umbră. Şi totuşi, paradoxal, numărul scriitorilor autohtoni care îl ilustrau a crescut, cele mai multe dintre „creaţiile“ lor neavînd, din păcate, nici o valoare, fiind elaborate „la comandă“. Iar multă vreme, în special pînă la apariţia colecţiei „Enigma“, de la Editura Univers, nici nu prea se ştia ce se petrece pe alte meridiane.

M-aş fi aşteptat ca, după 1990, să urmeze un reviriment al romanului cu suspans (poliţist sau de spionaj). El s-a lăsat cam mult timp aşteptat, aşa cum s-a întîmplat, în România, cu înnoirile din oricare alt domeniu. De aceea, în mai multe rînduri – în presă, la radio şi televiziune – am încercat să descifrez cauzele acestei letargii. Îmi permit să reiau, cu mici modificări, cîteva dintre aserţiunile mele, consemnate într-un dialog cu distinsul cărturar Ovidiu Pecican, interviu publicat în revista Mişcarea literară.

Prea puţini pe scena crimei

Pe mapamond se produce o expansiune fără precedent a literaturii mistery &thriller. Cărţile autorilor care cultivă acest gen sînt editate în zeci de milioane de exemplare, ceea ce le aduce beneficii de vis. Lucrările lor sînt comentate de către persoane avizate, în publicaţii de mare tiraj, şi ecranizate imediat. Editurile profită de încasările fabuloase şi susţin publicarea unor lucrări mai puţin vandabile. La noi, însă, pot fi număraţi pe degete cei care se încumetă să se aventureze pe teritoriul unde se înfruntă criminalişti şi ucigaşi. Cine îi prezintă? După ştiinţa mea, singura rubrică de semnalare pe larg a acestor apariţii editoriale – „Scena crimei“ – îmi aparţine şi, de patru ani, este găzduită, duminica, de către Jurnalul naţional.

De ce, oare, această sfială? Lipsa unei tradiţii? Posibil. Într-una dintre singularele încercări de sinteză consacrate fenomenului, Literatura şi fascinaţia aventurii, Horia Matei remarca puţinătatea exemplelor de scriitori români care s-au dedicat acestui gen. Şi mai puţini sînt cei care au obţinut rezultate notabile. Atunci, să fie de vină inundarea pieţei cu multe traduceri? În opinia mea, ele ar trebui să contribuie la declanşarea unui spirit de emulaţie şi nu a unei inhibiţii. Absenţa unor scriitori profesionişti? Dar mulţi dintre autorii străini au fost, la început, ziarişti, poliţişti, agenţi secreţi, pînă cînd au izbutit să se întreţină numai din scris.

În ţara noastră, autorul de romane poliţiste are un statut ambiguu, mai mult de „tolerat“. El nu inspiră încredere criticului literar, deoarece acesta desconsideră genul, din cauza unei pregătiri superficiale în domeniu. În cel mai bun caz, reperele lui sînt Agatha Christie, Conan Doyle, eventual Hammett, Chase şi Chandler, deşi, în ultimele decenii, romanul poliţist a cunoscut metamorfoze spectaculoase. (Fac o paranteză: eu sînt o excepţie, am fost un răsfăţat al criticii literare, la debutul meu s-a exclamat „Avem un Chandler!“, s-a scris mult despre mine, unele cărţi mi-au fost încununate cu Premiul Uniunii Scriitorilor – în 1985 şi 1995; altele au fost adaptate pentru marele ecran sau au devenit seriale TV.)

Romanele „miliţiste“ şi despre ce învaţă şcolarul francez

Autorului român de romane poliţiste nu-i acordă credit nici cititorul. Înainte de ’90 au apărut puţine romane poliţiste cu subiect autohton – doar trăiam într-o ţară unde se nega existenţa fărădelegii. Acele romane „miliţiste“ – termenul îi aparţine Danei Dumitriu –, scrise deseori fără har, au provocat o stagnare a acestui tip de literatură şi în climatul de libertate instaurat după doborîrea dictaturii. Ca urmare, nici editorul nu are încredere într-o realizare românească şi rarele apariţii datorate condeierilor români nu se bucură de o promovare corespunzătoare, indiferent de valoarea lor. Ar mai putea fi o cauză, dintre multele posibile: publicul nu crede în justiţia română, aşa că este greu să-i propui ca erou un justiţiar verosimil, din moment ce toată lumea a aflat despre numeroase cazuri de poliţişti, procurori, judecători certaţi ei înşişi cu legea. Iar poliţistul de azi se deosebeşte prea puţin de miliţianul de ieri.

V-ar plăcea să fiţi şcolar în Franţa? Mie, da. Pentru că, printre altele, la ora de literatură, mi s-ar pune pe bancă o carte poliţistă şi ar trebui să răspund la un set de întrebări incitante. Cum e prima copertă? Are ilustraţia legătură cu titlul? Ce elemente evocă relaţia cu genul căruia îi aparţine romanul? Coperta a patra aduce un plus de atractivitate şi de mister? Dar ce se constată în privinţa conţinutului? Cine este povestitorul – autorul omniscient, protagonistul, un apropiat al acestuia? De ce unul sau altul? În ce mod ne este adusă la cunoştinţă enigma? Cum e condusă ancheta? La soluţie cum se ajunge?

Pare o joacă într-o recreaţie, dar iată cum se poate străbate, în mod inteligent, instructiv, ispititor, nostim, labirintul unor ficţiuni de tip special, şi se poate deschide apetitul de a le citi. Să vă spun cum sînt prezentate ele în manualele românilor? Ştiţi şi singuri – nu li se acordă nici o atenţie.

Cum nu mai am nici o şansă să devin elev francez, m-am visat, cu pipa în mînă, în mijlocul unor studenţi de la o facultate din România, încercînd să descifrăm împreună universul fascinant al crimei reflectate în literatură. Întocmai ca în majoritatea celorlalte ţări, unde romanul noir, giallo, polar, hard boiled sau cum i s-o mai fi spunînd nu e socotit maculatură, paraliteratură, creaţie mediocră, subalternă, surogat. Iar numărul lucrărilor care analizează cu seriozitate genul este copleşitor şi se datorează unor critici şi istorici literari cu o reputaţie consolidată. Am încercat să număr titlurile din bibliografia remarcabilului studiu al Danielei Zeca, Melonul domnului comisar. M-am lăsat păgubaş cînd am ajuns la cifra 100.

Lista lui George Arion

Pur şi simplu, a fost o vreme cînd mă simţeam singur, mai ales după ce şi Rodica Ojog-Braşoveanu trecuse în lumea umbrelor. De fapt, şi mai înainte mă simţisem stingher. Nu mă regăseam în cărţile unor „confraţi“, care lăudau prestaţiile miliţienilor.

Însă lamentaţiile mele de odinioară nu-şi mai au rostul acum. Astăzi pot să înşir multe nume de autori români de policier-uri, care nu s-ar face de rîs dacă ar fi traduşi într-o limbă de circulaţie universală.   

Vă ofer o listă – lista lui George Arion. Reţineţi, vă rog, numele acestor scriitori. Aţi auzit şi veţi mai auzi, cu siguranţă, de ei: Stelian Ţurlea, Adrian Onciu, Eugen Ovidiu Chirovici. Lor li se adaugă cei promovaţi de Crime Scene Publishing, un imprint Flacăra şi Tritonic (directori Alexandru Arion şi Bogdan Hrib): Oana Stoica-Mujea, Ivona Boitan, Emil Simionescu, Alex. Mihalcea, VT Morogan, Monica Ramirez, Bogdan Hrib, Bogdan Teodorescu. Cărţile acestora apar în mii de exemplare, însoţind revista Flacăra. M-aş trece şi pe mine, iliescian, pe listă.

De-acum, putem afirma cu îndreptăţire că s-au pus bazele unei şcoli româneşti a romanului poliţist. Apariţia ei contrazice spusele şocante ale lui Al. Philippide: „pricina (lipsei de apetit a literaţilor de la noi pentru romanul poliţist, n.a.) va trebui căutată într-o inaptitudine a firii naţionale pentru asemenea producţii literare“. Bunul poet se înşela, sîntem înzestraţi şi pentru a descifra, în cărţi, enigma unui asasinat terifiant sau a unui hold-up ingenios. De aceea s-a şi constituit, anul acesta, Romanian Crime Writers Club – prima asociaţie a autorilor de romane poliţiste din România. Scriitori din generaţii diferite, cu stiluri diferite, cu viziuni diferite asupra lumii. Îi apropie dragostea de thriller&mystery şi o bună cunoaştere a acestui fenomen. Întîmplările din romanele poliţiste româneşti se desfăşoară în ţară, în saloane simandicoase sau în cartiere rău famate, dar şi în Grecia, Suedia, Belgia, Olanda, Rusia, Turcia, SUA etc. Decorul e descris în deplină cunoştinţă de cauză. Subiectele sînt şi ele diverse – de la urmărirea unui ucigaş în serie pînă la dezvăluirea iţelor unui complot de talie internaţională. Personajele sînt poliţişti, jurnalişti care devin anchetatori fără voie, agenţi speciali, justiţiari de conjunctură. Nimic nou sub soare, dar fiecare posedă un timbru personal. Unii sînt gravi, alţii preferă o relatare mai jucăuşă, cu ironie şi umor.

O confesiune

La final, simt nevoia unei confesiuni. Am scris, în 1983, primul meu roman poliţist, Atac în bibliotecă, şi ca să mă joc, însă şi dintr-un spirit de frondă. Nu mă recunoşteam în literatura poliţistă pe care o găseam în librării şi am dat un „atac“ nu numai la insipidele cărţi cu miliţieni, dar, în general, la toată literatura cu false pretenţii de gravitate şi profunzime, la „literatura moluscoasă“. Eroul meu, simpaticul jurnalist Andrei Mladin, a fost imediat îndrăgit de către tinerii din vremea aceea. Era el însuşi un june obişnuit, care se împotrivea cu umor la necazurile abătute aupra sa. M-au înrîurit Chandler, Hammett, Chase, Cheney. Are dreptate Northrop Frye – „dorinţa unui scriitor de a scrie nu poate decurge decît dintr-o experienţă a literaturii“. Care, evident, nu se rezumă numai la lectura de cărţi poliţiste. Spre uimirea multora, autorii de thriller &mystery au lecturi mai bogate decît se crede. Şi dau dovadă de multă rigoare şi profesionalism la masa de lucru, documentîndu-se temeinic pentru subiectele abordate. Fiindcă, după cum remarcă Mircea Mihăieş în minunata sa carte, Metafizica detectivului Marlowe, „amatorismul, improvizaţia, încercarea de a înşela cititorul sînt fatale“. În orice caz, dacă proza poliţistă care mi-ar fi căzut sub ochi ar fi însemnat doar scrieri de tipul Conan-Doyle sau Agatha Christie, n-aş fi aşternut nici un rînd pe hîrtie.

George Arion este jurnalist, poet, prozator şi autor de romane poliţiste.