Vorbeam, mai deunăzi, cu un coleg, profesor, și îmi spunea, dar era mai mult decît o opinie, era un regret întemeiat pe fapte și date, că profesia cea mai lipsită de stimă și decăzută în ierarhia așteptărilor sociale este cea de profesor. Dintre categoriile socio-profesionale, cea a profesoratului nu e doar desuetă și lipsită de atractivitate, pentru oamenii mai tineri, ci și denigrată pentru slabele sale rezultate. Cercul vicios e destul de evident: după 30 de ani de subfinanțare și pîrjolire politică a pămîntului educației, otrăvită de-a dreptul prin gradul mare de dezinteres și corupere a sistemului, întotdeauna în derivă, devalorizarea și deprofesionalizarea au mers mînă în mînă. Deriva aceasta produce derizoriul existenței. Dacă de-a lungul istoriei statului modern român, inclusiv în perioada comunistă (cu excepția ultimilor ani), a fi profesor sau profesoară era un statut rîvnit, pentru beneficiile sale sociale și chiar financiare, acum absolvenții foarte buni, chiar în domenii sociale și umaniste, preferă să fugă văzând cu ochii de sistemul public de educație, la toate nivelurile sale. De aceea pare aproape o minune să mai poți admira pe cineva care își face din educare o menire. Sau care își urmează menirea împotriva evidenței raționale că intrarea pe porțile școlii va produce multă frustrare și regret. Fapt care se vede și din fața camerelor web, mecanisme pîlpîitoare care ne mediază mai adecvat alienarea deja instaurată în lumea educației românești.

Există profesori buni, profesori slabi, profesori exigenți, profesori superficiali, profesori iubiți, profesori detestați. De cele mai multe ori, aceste predicate se atribuie împreună, căci uneori cel detestat de elevi sau studenți s-ar putea să fie doar prea exigent, cel considerat slab să fie iubit de aceiași elevi și studenți pentru că nu le face viața grea etc. În genere, cei buni au așteptări mai înalte de la educabili, din simplul motiv că se poate, minții aproape nimic nu-i pune limite, dar se învrednicesc și să le împlinească, împreună cu partenerii de joc mai mici (în vîrstă sau în experiență), ceea ce-i face iubiți. Desigur, multe combinații de calități și virtuți pot exista, însă e clar că în ultimii ani sînt din ce în ce mai puțini cei cărora le-am putea atribui.

Educația e treabă de coautorat, iar profesorii pe care îi admirăm au lucrat alături de noi, cu noi, la opera numită autonomie intelectuală și morală. Așa cum se întîmplă și-n istoria artei, nu întotdeauna numele le este reținut sau lăsat la vedere, din tot felul de considerente. Vorbim mai des despre medicul, psihologul sau duhovnicul nostru decît despre profesorii care ne-au supervizat procesul autonomiei. Dacă medicul are o intervenție salutară în momentul critic, profesorului nu i se recunoaște rolul salvator, poate și pentru că școala nu a fost niciodată un caz sau o situație „de viață și de moarte”. Nu este, în sensul vieții biologice, dar pare că omul se vrea mai mult decît animalul uman, se vrea persoană. Pe cît de simplu în concept, pe atît de greu în fapt. Medicul acționează cînd e vremea intervenției, psihologul asistă omul în dezamorsarea traumei, duhovnicul mediază-n transcendent, dar ce face profesorul? Cîte puțin din toate acestea, fără a le rosti așa, și mai mult decît atît. În principiu, profesorul face posibile persoanele autonome, adică eliberează omul din natură, sau de sub tutela unui zeu sau a altuia, creînd existența și-n planul mai înalt al gîndirii proprii și al cunoașterii de sine. Orice profesor bun este cel care îți îndreaptă corect privirea critică către tine însăți sau însuți. Chiar dacă e profesorul de matematică sau tehnologia informației.

Îmi place să glumesc spunînd că am ajuns profesor dintr-o răzbunare, o răzbunare a sorții împotriva celui care a fost elev și student enervant, lipsit adesea de respect pentru profesorii săi. Dar dacă aș fi serios, aș recunoaște că motivul pentru care am ales calea profesoratului vine din admirație. O admirație care a crescut în timp pentru cîțiva dintre profesorii mei. Nu a contat domeniul sau vîrsta lor, ci felul în care s-au dăruit celorlalți și procesului despre care scriam mai sus. Un termen care nu spune nimic este cel de „model”, și nu poți avea admirație pentru modele, care se pot abstractiza atît de ușor și care doar aproximează realitatea fiind totuși pe deasupra ei. Admirația este și era pentru alte ființe, plasate în timp și spațiu ca mine, apariții luminoase în constelația vieții, întru totul reale. O admirație care nu te ține la distanță și care nici nu te captează precum fluturele atras de flacără în doctrinele mistice. Un sentiment care aduce și încîntare, dar e mai mult decît atît. E o garanție pentru practicile vieții, de la contemplare la acțiune, o garanție a faptului că nu ești singur pe lume, că exiști dincolo de organism și de nevoie. E o admirație care acționează asupra ta permanent și la care te întorci chiar și cînd ei nu mai sînt aici, printre noi. Dar ei își continuă forța de atracție și îndemnul implicit de oriunde ne-ar privi de fiecare dată cînd îi gîndim. Nu doar ca un filtru moral sau ca o evaluare, ci ca un companion pe drumul pe care ai luat-o. E un drum fără sfîrșit și plin de regrete, dar e singurul în care te regăsești împlinit. Nu rămîn monumente, plăci memoriale sau alte dovezi palpabile în urmă, și nici nu trebuie să privești înapoi retrospectiv în acest sens. Ci privește în tine și recunoaște: oare ai fi fost cine ești dacă nu ai fi avut alături pe nimeni dintre cei care te-au învățat să fii?

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.