Legat de aplicatul la facultăţi în străinătate, cel mai groaznic lucru e aşteptarea. Dacă la o facultate în România aştepţi cîteva zile pînă să vină rezultatul examenului de admitere (dacă e cazul), în SUA sau în Anglia, unde am dat eu, aştepţi cîteva luni. Am trimis aplicaţiile în noiembrie, am primit răspunsurile în ultima săptămînă a lui martie. Şi aşteptarea presupune incertitudine: pentru patru-cinci luni, nu am ştiut ce se va întîmpla cu viaţa mea: în ce oraş din lume voi ajunge? ce voi studia exact? la ce facultate? voi putea să o plătesc? Şi apoi vin întrebările, aproape nejustificate, născute din lipsă, practic, de ocupaţie: dacă nu mă acceptă nici o facultate? dacă nu s-au trimis documentele? dacă nu am completat corect formularele? Şi da, într-adevăr, am scris lipsă de ocupaţie: în cele cinci luni, am lucrat la o grămadă de proiecte, am învăţat pentru teste şi pentru Bac, am ieşit în oraş şi din oraş. Dar, cu toate astea, simţeam că nu fac nimic. Nimic nu conta, toate activităţile erau subordonate aşteptării de răspunsuri sau, măcar, de actualizări de la facultăţi. De aici a început şi o minidepresie, de aici a început o dependenţă de telefon, pe care îl foloseam aparent ca să răspund la mesaje de pe Facebook, dar în esenţă voiam doar să apară un e-mail de la vreo universitate. Ah, să nu uit că mi-am şi înnebunit prietenii legat de acest subiect, deşi nici asta nu a ajutat. NIMIC nu ajută. Eşti singur şi aştepţi şi nu poţi decît să aştepţi, iar mie nu îmi place să aştept nici după metrou, după ce l-am pierdut, darmite cinci luni după nişte e-mail-uri. 
 
Mai sus e partea neplăcută – mi-am exprimat şi eu frustrările. Dar evident că există şi părţi bune. Cel mai important, zic eu, este că (mai ales în SUA) eşti luat în considerare „în întregime“, cu toate activităţile, performanţele şi rezultatele de pînă atunci. Nu e vorba doar de un examen de admitere unde poţi greşi pentru că eşti prea emoţionat (deşi se cer şi anumite examene). Trebuie să trimiţi toate activităţile făcute pînă atunci, să îţi arăţi implicarea. Trebuie să trimiţi notele din liceu, să arăţi că ai învăţat şi că poţi învăţa în continuare. Trebuie să trimiţi un eseu în care să prezinţi o experienţă definitorie din viaţa ta şi să îţi expui posibile calităţi şi defecte. Faptul că unele persoane au trecut prin situaţii dificile, care să nu le fi permis să aibă rezultate „perfecte“, e luat şi el în considerare. Şi toate acestea înseamnă că eşti încurajat să te implici, să fii activ încă din liceu, să ai rezultate constant bune, dar că, dacă greşeşti, eşti lăsat să îţi repari greşelile – totul e uman. 
 
Acum, că am făcut, practic, un rezumat al ultimelor cinci luni din viaţa mea, pot să spun şi DE CE vreau să mă duc la facultate în străinătate. În primul rînd, vreau în SUA pentru că acolo poţi să nu studiezi un singur lucru. Eşti încurajat să te dezvolţi multilateral, poţi să îţi alegi două-trei subiecte pe care să te axezi şi poţi face ce combinaţii vrei tu. Eu vreau să studiez film, dar şi gen şi sexualitate, şi nu pot, şi nici nu vreau, să mă decid la una dintre ele acum. Al doilea motiv pentru care vreau să plec este că, atît în Anglia, cît şi în SUA, se încurajează (şi eşti ajutat, chiar) să ai experienţe practice, internship-uri, mult mai mult decît aici. Apoi, cred că vreau să schimb mediul. Am trăit în Bucureşti toată viaţa şi sînt curios cum ar fi ca acest lucru să se schimbe, pentru că s-ar putea să mă ajute mult mai departe. Chiar dacă e un gest radical şi, probabil, greu de suportat la început, poate să fie un fel de „formare“ sau maturizare. Eu sînt unul dintre cei mai imaturi oameni din lume, probabil că voi plînge trei luni după ce ajung acolo, dar sper că în timp mă voi obişnui să fiu fără părinţi şi fără vechii prieteni, să iau, aproape, viaţa de la capăt. S-ar putea ca asta să mă „formeze“ cumva şi să mă pregătească, mai mult sau mai puţin, pentru viitor. În final, îmi place că în UK şi în SUA, şi mai ales în oraşele unde am aplicat eu (Londra, NY, LA, Chicago, Philadelphia, Boston), societatea este sau pare a fi mai deschisă, pare să nu judece atît de mult. 
 
Şi pentru ca articolul să fie perfect simetric (ca o poezie cu rimă îmbrăţişată – primul paragraf – NU, al doilea – DA, al treilea – DA, ultimul NU), voi scrie în final ce gîndeşte partea din mine care vrea să rămînă aici. Căci da, există o astfel de parte. Cît timp am fost în România, m-am implicat într-o grămadă de activităţi, pe care nu are rost să le expun aici, dar care, cred eu, au contribuit cît de puţin la schimbarea de mentalităţi şi dezvoltarea unor proiecte (aproape) noi pentru România. Şi, în acest context, mă gîndesc: şi dacă ar trebui să rămîn aici, pentru ca şi societatea românească să se schimbe, să aibă şi ea avantajele despre care am vorbit mai devreme referitor la SUA sau Anglia? Dacă ar fi mai bine să rămîn aici şi să contribui la schimbare? Dacă o să pierd ocazia asta pentru că, mergînd la facultate acolo, o să mă deconectez de la problemele de aici? Dar aceste întrebări vor rămîne fără răspuns, căci am hotărît că plec. Am hotărît să plec, şi mă îngrozeşte gîndul ăsta, mă îngrozeşte că mă duc undeva fără cunoscuţi, şi în acelaşi timp abia aştept să trăiesc într-un oraş ca Londra sau New York. Plănuiesc să trimit vederi. 
 
Luca Istodor este elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional „Sf. Sava“.