Arhitecții nu sînt integral vinovați

Publicat în Dilema Veche nr. 378 din 12-18 mai 2011
Arhitecții nu sînt integral vinovați jpeg

Kázmér Kovács: Sens şi memorie. E clar că noi nu putem construi sens. Cu ceva noroc şi cu ceva talent, putem construi ceva care, în timp, poate acumula straturi de semnificaţie şi care să însemne ceva pentru o generaţie viitoare. Aş vrea să rămînem la acelaşi subiect, dar aş introduce un detaliu derizoriu, pentru a schimba cumva unghiul de abordare. Noi, arhitecţii, avem un client temut care vine cu o revistă de arhitectură populară sau cu o schiţă şi noi ne străduim să-i explicăm că nu trebuie să ne spună cum vrea să-i facem casa, ci ce vrea de la acea casă. Domnule Pleşu, ce vreţi să ştie să facă oraşul dumneavoastră şi casele pe care trebuie să le construiască bietul arhitect? 

Andrei Pleşu: Mi-a plăcut foarte mult cadoul pe care vi l-a făcut dl Liiceanu. Am avut o strîngere de inimă cînd mi-am imaginat cum ar avea loc o întîlnire între dl Liiceanu şi dl Sorin Oprescu. Dl Liiceanu i-ar vorbi despre „fiinţa de timp“ şi despre bewahren ca fiind o complicată nuanţă între „a păstra“ şi „a adeveri“... 

Noi trăim inevitabil cu sentimentul că se întîmplă o catastrofă la noi acasă. Dar ar fi interesantă o discuţie despre ce se întîmplă în arhitectură în general, pentru că nu sîntem o planetă care merge de la sine în direcţia bună, iar la noi sînt nişte fisuri... Îmi aduc aminte ce stupefiat am fost în 1990: primul ministru de Externe străin care a venit în România după Revoluţie a fost Roland Dumas. Era un domn foarte distins, avea un aer de marchiz, cu nişte plete de gavotă... S-a pus problema „ce-i arătăm“. Şi pe toţi ne-a apucat panica la gîndul că ar putea vedea Casa Poporului. Ne gîndeam cum să facem să nu o vadă. Dar pînă la urmă a fost inevitabil: a trebuit să-l ducem acolo, pentru că a vrut el. I-a plăcut foarte mult. Pe urmă am dus acolo – de data aceasta cu titlu de test – un istoric de artă german foarte bun, Horst Bredekamp. Mi-a spus: „Foarte interesant, văd un Piranesi aici, este o clădire finită, care are aspectul unei ruine“. A plecat visător din faţa ei. O reţetă este să spui „este o clădire postmodernă“. Există cîteva cuvinte salvatoare: în filozofie, dacă dai peste o contradicţie, scapi spunînd „e ceva dialectic aici“; în arhitectură sau în artă, dacă dai peste ceva greu de asamblat, spui „e ceva postmodern“. Se întîmplă ceva în lume, mai complicat decît credem noi... 

M-am întrebat la un moment dat dacă ce mă supără e strict arhitectura. Ceea ce nu-mi place mie în Bucureşti e strict ce văd la nivel arhitectonic? Nu. Sînt multe alte lucruri care nu îmi plac în oraş şi, mai ales – o spun cu o simpatie echivocă –, nu îmi place populaţia. Nu îmi plac oamenii pe care îi văd pe stradă. Nu îmi place cum arată, nu îmi place cum sînt îmbrăcaţi, nu îmi place cum merg, nu îmi place cum vorbesc. Dacă e să fiu cinstit, există, dincolo de cîteva probleme de arhitectură, ceva care mă deranjează global. Dacă te uiţi la pozele de Bucureşti interbelic, ceea ce te impresionează – dincolo de clădirile care au încă nobleţe – e lumea de pe stradă: arată altfel. Johnny Răducanu mi-a spus odată: „Cînd veneam din mahala în centru, simţeam nevoia să mă îmbrac frumos; mă obligau clădirile în care îmi petreceam seara să nu vin îmbrăcat oricum“. Deci nu e vorba doar despre oamenii care fac clădiri, ci şi despre clădirile care fac oameni. Există un tip de clădire nouă care nu obligă la nimic: o foloseşti, o traversezi, dar nu-ţi creează nici un fel de obligaţii – nici de îmbrăcăminte, nici de comportament, nici de discurs. Asemenea clădiri sînt nişte scule şi atîta tot. Or, asta e foarte grav. Arhitecţii pot îmbunătăţi calitatea locuitorilor dacă le impun clădiri care să fie mai mult decît nişte simple unelte, dar, la rîndul lor, oamenii trebuie şi ei modelaţi. Cine, în România de astăzi, îşi pune problema să construiască oameni? Nu e vorba de oameni noi, de modele. E vorba de a recupera o anumită decenţă interioară, un anumit simţ al valorilor, un anumit prestigiu al individualului, o anumită calitate a respectului. Este o problemă pe care nu o putem pune în cîrca arhitecţilor. Ei ar putea contribui la rezolvarea ei, dar dacă fac lucruri excepţionale şi înăuntrul lor pătrunde o calitate umană indigerabilă, acele clădiri nu se valorizează. Aşa că „problema e complexă“, arhitecţii nu sînt integral vinovaţi, iar ceea ce e de rezolvat nu poate rezolva nimeni.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Povestea care sparge tiparele în Japonia tradiționalistă. Cum a devenit o însoțitoare de bord prima femeie la conducerea Japan Airlines
Numirea în ianuarie a lui Mitsuko Tottori la conducerea Japan Airlines (JAL) a provocat un adevărat șoc în lumea afacerilor din această țară. Nu numai că Tottori era prima femeie aflată la conducerea companiei aeriene, dar își începuse cariera ca membru al echipajului de cabină.
image
„Era doar o chestiune de timp”: Eminem îl ucide pe alter ego-ul Slim Shady în noul album VIDEO
Unul dintre marile alter ego-uri din pop ar putea avea un sfârșit macabru, Eminem anunțând primul său album de după cel din 2020, intitulat „The Death of Slim Shady (Coup de Grâce)”, relatează The Guardian.
image
Dispariția misterioasă a fiicei de 16 ani a unor magnați americani ai tehnologiei. Când a fost văzută ultima dată VIDEO
Mint Butterfield, fiica unor cunoscuți antreprenori din lumea tehnologiei, a dispărut în weekend. Tânăra de 16 ani a fost zărită pentru ultima dată duminică seara, în Bolinas, California, la nord de San Francisco.

HIstoria.ro

image
Justiția în România secolului al XIX-lea
Evoluția Ministerului Justiției urmărește, în linii mari, evoluția administrației autohtone, dar și pe cea a societății românești, în ansamblul său.
image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.