„Ar trebui să ne vedem mai des“
Există mai multe feluri de prietenii și ele se schimbă odată cu vîrsta.
Cea mai intensă formă dispare, după mine, odată cu adolescența. Alții spun că poate dura pînă pe la 25 de ani. Vreți varianta cea mai optimistă pe care am auzit-o? Ține pînă pe la 30 de ani. În rest, e ca și cu trupele rock de succes: dacă oamenii au trecut de-o anumită vîrstă, e bine să lase chitarele electrice. Să mai scoată un album de best of, să facă un prim turneu de adio din cele zece și cam atît. De ce? Pînă la acea vîrstă, sîntem exploratori, mergem noi către lume, sîntem curioși, iar descoperirile trebuie mereu împărtășite. După acea vîrstă despre care vorbeam mai sus, avem așteptări. Cuvîntul acesta, „așteptări“, arată perfect ce se petrece cu noi: stăm pe loc și așteptăm să vină lumea către noi, ceea ce nu se-ntîmplă niciodată.
De aceea, prietenia e cîntată de poeți și de maneliști, e descrisă în cărți, apare în toate mitologiile importante. Fratili meu, tovarășul, camarade, îți dau haina de pe mine, împreună pînă la capăt, toate astea pentru că, în adîncul sufletului, știm două lucruri despre prietenie: 1) e importantă, 2) e greu de obținut, dar mai ales de ținut.
De ce nu ne mai facem prieteni după o anumită vîrstă? E simplu: pentru că nu mai avem chef să dăm, am vrea numai să primim. Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului. Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.
Sau se duc la psiholog, adică, într-un fel, își plătesc un prieten, ceea ce e totuși un lucru bun.
Vreți să vă mai spun ce s-a schimbat? Cînd eram copii, exista rangul acesta de „cel mai bun prieten“. De pildă, am avut un cel mai bun prieten în ciclul primar și gimnazial. Eram nedespărțiți. Drumul pînă acasă dura uneori mai mult decît cel petrecut la școală. În parc, în poarta unui bloc, în bazinul secat, la uzina de apă, între copaci, la leagăne, fiecare palmă de pămînt era teritoriul posibil al unui joc.
În copilărie, dacă erai întrebat cine e cel mai bun prieten al tău, puteai răspunde într-o fracțiune de secundă. Era ca un campion mondial la box, „neînvins și necontestat“, un singur număr 1. Azi, mi-ar fi greu să aleg un „cel mai bun prieten“.
După 40 de ani există mai degrabă titlul de „cel mai vechi prieten“. Trist, dar așa e. Parcă-l și vezi personificat: bătrînul paznic al farului, care de-abia se tîrîie și care a urcat zilnic cele 214 trepte ale turnului pentru a menține nestinsă flacăra prieteniei.
Seinfeld spunea: „După 30 de ani, e greu să-ți mai faci prieteni noi. Rămîi cu grupul cu care-ai apucat. Cînd ești copil, e simplu. Oricine poate fi prietenul tău. De pildă, vezi un puști în fața casei tale. «Hei, ești adult? Nu? Hai înăuntru să ne jucăm!»“
Există prietenie după vîrsta despre care vorbeam? Da, dar altfel. Devine mai degrabă o relație socială decît una sentimentală; deseori, o pîndă afabilă, cu multe lucruri care nu se spun.
Există, de pildă, prietenia C.A.R., care e ca sistemul nunților de la țară. „Au fost la noi la nuntă, au dat 500 de lei. Ei au două fete, deci trebuie să mergem la ambele nunți, dar vom da 250 de lei.“
„Ce cadou mi-a făcut X?“ „Eu i-am dat un parfum de minimum 300 de lei, el mi a dat un ac de cravată. Și doar știe că nu port cravată!“
Sau există prieteniile expirate, pe care nu le poți reîncălzi. Reîntîlnirile în-tîmplătoare pe stradă după n ani sînt aidoma programelor TV de Revelion: ocazia rememorării unor secvențe despre care nu ești foarte sigur că voiai să-ți amintești. Dai nas în nas cu un vechi prieten, cu care nu te-ai văzut de douăzeci de ani. (De fapt, ar trebui să-i spunem „fost prieten“, tocmai pentru că nu v-ați văzut de douăzeci de ani.)
La sfîrșitul întîlnirii, unul dintre voi se simte obligat să demareze niște planuri pipernicite de viitor. Cum ar veni, să recuperăm ceea ce nu poate fi recuperat. „Ar trebui să ne vedem mai des“, zice. „Clar“, îl susține celălalt. „Să ieșim într-o seară.“ Se schimbă numerele de telefon, se dă bipul de rigoare, pentru a „rămîne în memorie“, dar singura memorie în care rămîne respectiva persoană e cea a telefonului.
(Recunoașteți că-i așa. De fapt, vi s-a întîmplat destul de des.)
Urmează programarea în termeni ambigui a unei revederi de care nici unul n are, de fapt, chef. Amîndoi știți că „data viitoare“ vă veți întîlni tot întîmplător și doar pentru că primul care-l va zări pe celălalt nu va reuși să schimbe la timp direcția, iar cel de-al al doilea va ridica ochii și atunci va trebui să o luați de la capăt cu același ritual.
Dar vreți să vă spun ceva? N-ar trebui să ne simțim rușinați. Prieteniile se sting, oamenii se schimbă sau se mută. Tocmai pentru că a fost frumos n-ar trebui să simulăm bucurii indecente, ci să fim la fel de sinceri ca în anii de prietenie.
În schimb, cu oamenii care sînt acum importanți chiar ar trebui să ne vedem mai des. Acolo nu sînt roluri de jucat, doar părți importante din viețile noastre.
De fapt, am scris rîndurile acestea pentru că mă simt vinovat că mi a murit un prieten, după cîteva luni de suferință, iar eu nu am știut că era bolnav. Și n-am știut pentru că n-am dat acel telefon pe care-l considerăm atît de ușor de dat, încît îl amînăm mereu. Regret mult acum.
Nu există altă cale de-a scăpa de aceste regrete decît să dați acum acel telefon persoanelor despre care știți că, dacă ați avea nevoie de ele la ora trei din noapte, fără să pună alte întrebări, ar sări într un taxi și v-ar veni alături.
Căci există prietenie și la 30, și la 90 de ani, dar numai dacă sînteți foarte norocoși.
Adrian Georgescu este jurnalist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Exitus, Editura Polirom, 2017. Articolele autorului pot fi citite pe www.adriangeorgescu.ro.
Foto: Mircea Struţeanu