Antirasismul ca reglare de conturi

Publicat în Dilema Veche nr. 852 din 6 - 12 august 2020
Antirasismul ca reglare de conturi jpeg

Deși există mari deosebiri între cele două cazuri, tentația e mare – și puțini i-au rezistat – de a pune pe același plan moartea lui George Floyd și ceea ce în Franța se numește „afacerea Adama Traoré”. Voi reaminti, foarte pe  scurt, faptele. În 19 iulie 2016, o echipă a Jandarmeriei din Persan (localitate din apropierea Parisului) încearcă, la început fără succes, să-i aresteze pe doi dintre frații Traoré, bănuiți de trafic cu stupefiante. După o lungă urmărire, Adama este prins și dus la sediul Jandarmeriei. Moare o oră mai tîrziu fără ca să aibă urme de violență pe corp. Ca și cîțiva dintre cei 16 frați ai săi (provine dintr-o familie poligamă), Adama este delincvent multirecidivist, a stat de două ori în închisoare pentru violență, consum de droguri, furturi etc. În timpul celei de a doua detenții este acuzat de cel cu care împărțea celula că l-ar fi violat în repetate rînduri. Recent, tribunalul a stabilit vinovăția lui Adama, dar, oricum, sentința nu mai poate avea urmări penale. Decesul lui Adama în incinta Jandarmeriei a provocat, așa cum era de așteptat, tulburări în Persan, tulburări ce au luat o cu totul altă amploare după ce sora acestuia, Assa Traoré, excelentă comunicatoare, a declanșat o foarte agresivă campanie mediatică, prezentîndu-l pe Adama drept o victimă a „rasismului sistemic”. Expertiza medicală a stabilit că moartea lui se datora unei boli genetice. Assa a perseverat și a cerut contraexpertize peste contraexpertize, a pus pe roate colectivul „Dreptate pentru Adama” care o organizat numeroase manifestații în orașele franceze. Nimic nu a venit să confirme vinovăția jandarmilor, dar protestele continuă, mizînd – firește – pe discursul antirasist.

Ceea ce apropie, așadar, cele două cazuri este tipul de reacție pe care l-au suscitat. Se respinge ipoteza unui act izolat sau a unui concurs nefericit de împrejurări și se recurge la o extrapolare simplistă, dar menită să influențeze puternic opinia publică: toți polițiștii sînt criminali și rasiști, statul e rasist, albii sînt rasiști. Eseista Elisabeth Lévy rezumă foarte bine această strategie a stigmatizării: orice alb e rasist, orice bărbat este un violator și orice polițist e o brută, prin urmare polițistul are „privilegiul” de a fi de trei ori detestabil. Despre unele reacții franceze la teoria „rasismului structural” a scris de curînd, chiar în această revistă, Matei Vișniec. Puțini sînt însă la noi cei care au aflat despre existența în Franța a unui partid numit Partidul Indigenilor Republicii (PIR). La început a fost o asociație care în 2010 s-a transformat în partid. Teza centrală a ideologiei partidului este că ne aflăm astăzi în faza „anticolonialismului postcolonial”. Franța rămîne, în viziunea PIR, un „stat colonialist”, iar istoria Franței trebuie înlocuită cu istoriile comunităților care s-au așezat, de-a lungul anilor, pe acest teritoriu. Rasa este o „construcție socială”, întregul nostru cotidian este structurat de „lupta raselor sociale”. „Indigenii” sînt de un agresiv rasism anti-albi, ei condamnînd de pildă căsătoriile mixte și metisajul. Deși marginali, sînt vizibili mediatic și au un rol important în protestele de stradă. Și ei, și personaje precum Assa Traoré au făcut să circule imaginea unei Franțe ce îi supune pe imigranți unei persecuții polițienești generalizate. Nu e numai cazul Franței. Universitarul canadian Mathieu Bock-Côté observă că și Statele Unite, și țările europene se află într-o situație imposibilă: identitatea lor națională este în chip brutal redusă la o identitate rasială, aceea a „majorității albe”. E, în fapt, adaugă Bock-Côté, o formă de identitate negativă: aceste țări nu pot să existe decît ispășind păcatele care li se atribuie.

Insistența cu care este invocată perioada colonială atestă o importantă mutație ideologică: în anii ’90, după prăbușirea comunismului, a cîștigat teren critica imperialismului colonial. În universități au apărut  studiile post-coloniale, a fost tot mai prezent discursul revendicativ, cerînd reparații în numele victimelor de odinioară. Este ceea ce face, de exemplu, Algeria. Or, relațiile dintre Franța și Algeria au fost mult mai complicate. După 1830, francezii au cucerit un teritoriu unde viețuiau populații eterogene (un teritoriu pe care înainte îl colonizaseră… otomanii!). Prezența franceză a însemnat, ulterior, și eradicarea epidemiilor, construirea de spitale, școli, baraje, poduri, introducerea unei agriculturi performante etc. În războiul pentru independență, violența a fost de ambele părți, algerienii au comis multe atentate soldate cu victime din populația civilă. Președintele Macron a recunoscut, în termeni foarte duri, de altfel, responsabilitatea Franței, dar conducerea actuală a Algeriei vrea – pe urmele răposatului președinte Bouteflika – mai mult. Trecutul colonial nu este însă, probabil, chiar atît de sumbru, din moment ce astăzi trăiesc în Franța șase milioane de algerieni. Culpabilizarea Europei este, de la un punct încolo, excesivă și nedreaptă. Europa a fost primul continent care a abolit sclavia, după ce aceasta fusese practicată pe scară largă de negri și de arabi. Comerțul cu sclavi către Statele Unite este estimat la 11 milioane de persoane, cel intern african la 14 milioane, iar cel către țările musulmane la 17 milioane. Abia în 1980 (!), Mauritania a desființat prin decret tîrgurile de sclavi, dar se mai face comerț cu sclavi în Sudan și în unele țări asiatice. Manipularea istoriei e însă acum o practică obișnuită. Un specialist de mare autoritate în problemele rasismului și antisemitismului, Pierre-André Taguieff, consideră că antirasismul a devenit un tribunal instrumentalizat în numele unor memorii identitare și fundamentat pe imperativele căinței și recunoașterii vinei.

Totul converge, în consecință, către un antirasism caricatural, după cum către ipostaze caricaturale au evoluat și feminismul, și ecologismul. Așa a fost distrusă statuia lui Victor Schloelcher, cel care a avut un rol major în abolirea sclaviei (da, dar era alb…), așa a ajuns Churchill la fel de rasist ca Hitler, așa Cervantes, care a stat cinci ani ca sclav, a fost socotit un simbol al „supremației albe” etc. Creațiile artistice ale trecutului nu trebuie doar contextualizate, ci și, încă și mai bine, rescrise: în 2018, la Florența s-a montat opera Carmen la finalul căreia Carmen este cea care îl ucide pe Don José (dreaptă pedeapsă pentru un macho arogant). Acum un an, Ashley Remer, fondatoare a muzeului virtual girlmuseum.org, declara pentru New York Times că Gauguin a fost un pedofil încrezut și supraestimat; i-a ținut hangul, în același ziar, o anume Farah Nayeri: „Într-o epocă în care a crescut sensibilitatea față de problemele de gen, rasă și colonialism, muzeele trebuie să reevalueze moștenirea lui Gauguin”. A pretinde – comentează Pierre Cormary, cunoscut muzeograf – să preiei „critic” o operă înseamnă să o stigmatizezi din start, să o denunți, să o semnalezi ca posibil nocivă. Muzica clasică ar fi, pare-se, privilegiul albilor și al asiaticilor. La fel, algebra și geometria (sigur că da: Pitagora, Thales etc.), o universitate plănuiește să simplifice gramatica limbii engleze. Teoria genului a generat aberația numită „scriitura incluzivă” pe care unii exaltați se obstinează să o practice. În mediul academic trebuie să te miști cu maximă prudență: într-o carte din 2008, Aristotel la muntele Saint-Michel, istoricul Sylvain Gouguenheim a scris că moștenirea antichității grecești a fost transmisă nu numai grație arabilor, ci și prin intermediul călugărilor din mînăstirile medievale. Urmarea: mai mulți colegi de la École Normale au inițiat o petiție cerînd îndepărtarea lui din învățămînt. O teză despre care se zice că își face loc printre istorici pretinde că, de fapt, invaziile barbare n-au avut loc, că Roma a fost în realitate salvată de populațiile diferite (diversitatea este aprioric benefică) ce au revigorat o civilizație mai puțin briliantă decît s-a crezut. Avem de a face cu încă o contribuție la mitologia destinată a celebra virtuțile multiculturalismului.

A fi antirasist însemna – și sper că mai înseamnă pentru mulți dintre noi – a refuza clișeele și a respinge categoric ideea că există rase superioare și rase inferioare, rase utile și rase nefolositoare. Însuși cuvîntul „rasă” era contestat și se cerea ca oamenii să nu mai fie judecați după culoarea pielii. Discursul „progresist” de astăzi ne obligă să ne definim identitatea și repune – ce ironie! – în prim plan conceptul de rasă, antirasiștii de la Black Lives Matter, de la Partidul Indigenilor sau de la grupul (ce se prezintă drept „afrofeminist”) Mwasi din Franța fiind la fel de obsedați de rasă precum rasiștii cei mai înverșunați. Ei afirmă acum că e un comportament rasist să NU judeci un om după culoarea pielii ! Minoritățile își proclamă  identitatea ca „victime istorice”, iar națiunile ar trebui să-și ispășească păcatele pedepsindu-se prin ritualuri colective sau prin alte gesturi simbolice (discriminarea pozitivă). Anette Davis, membră a grupului Mwasi, a lansat un manifest („Să vorbim despre privilegiul alb”) în care – adresîndu-se albilor – spune, printre altele: „Dați-ne banii voștri, fără condiții (…) Ascultați-ne și învățați să tăceți”. E tipic pentru acel discurs de intimidare de care vorbea mai demult Taguieff, asociindu-l cu „practica euforică a delațiunii”.

Poate că totuși vom avea suficiente resurse de inteligență și luciditate pentru a nu eșua într-o societate a culpabilizării permanente și a delirului identitar.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.