Despre casa criticului de artă Aurelia Mocanu am auzit, de-a lungul timpului, tot felul de poveşti. N-am fost niciodată la ea, dar mi-am imaginat-o în fel şi chip, în funcţie de ochiul celui care mi-o povestea.

Cum ne lipim de obiecte într-o epocă a consumismului? De ce unii aruncă şi alţii adună?

Urăsc toate obiectele făcute să fie de unică folosinţă. Observ că există, mai nou, oameni de unică folosinţă. De altfel, conceptul acesta a ajuns să se extindă la absolut orice. Dar mie mi se pare o jignire a lanţului trofic şi antropologic. Încurajez artiştii să slujească conceptul de Recup’Art, şi eu însămi, cînd am de aruncat ceva, încerc, de fapt, să le găsesc lucrurilor o întrebuinţare. De exemplu, bateriile consumate nu le mai duc la Mega Image, unde există acel cilindru de colectare, pentru că mă gîndesc la cît rău fac sulfuric, aşa că le dau unei artiste pricepute la artă obiectuală şi assemblage, Ileana Dana Marinescu, să fie corpuri de insecte. Mă gîndesc la fiecare obiect şi la cum să-i dau a doua sau a treia viaţă, pentru că-mi pare rău de toată munca pe care o încorporează. Îl ador pe Philippe Starck, care afirma că îşi face deja depozit de plastic, pentru că va fi o materie atît de preţioasă din cauza dispariţiei sursei petrolului.

Recup’Art este o mişcare din ce în ce mai serioasă de manifestare (tot aici intră şi marea estetică a deşeului şi a refolosirii şi a ceea ce faci cu detritusul vieţii urbane). O mişcare pe care o urmăresc acum e descreşterea – décroissancet, un fel de neo-hippy-ecolo (am văzut un documentar cu un sat belgian de felul ăsta, unde m-aş muta pe loc) –, e vorba despre oameni care nu mai vor să consume, ci să respecte lucrurile cît mai simple şi mai naturale, şi să lucreze pentru descreştere.

Cînd aţi început să strîngeţi obiecte?

M-am mutat în 1980 în acest apartament cu trei camere. Nu aveam nimic, mi-au luat părinţii un aragaz, un frigider şi un pat cu două saltele Relaxa.

Pînă în 1990, am acumulat tot ce înseamnă memorie de obiecte, iar apartamentul s-a populat cu memoria schimburilor de obiecte între prieteni artişti, şi cu memoria drumurilor prin ţara noastră. Aşa a ajuns să conţină atît de multe vestigii biologice şi de ştiinţe ale naturii, încît mi-am dat seama că am ajuns să am prea multe structuri de cuiburi de păsări, prea mulţi scorpioni de Cozia uscaţi, prea multe şopîrle de Vama Veche, care, după ce am convieţuit cu ele, s-au uscat şi au rămas tot în casă – nu spun cîte broaşte ţestoase de Histria care n-au rezistat la proba iernii şi, din cauza căldurii de tip calorifer, s-au uscat, dar n-au păţit nimic estetic –, iar mie îmi aminteau scenariile naturii de unde le-am sustras. Aşadar, un „Cabinet de curiozităţi“ local, după care, de vreo 20 de ani, am făcut sindromul Magellan şi recuperez meridiane şi paralele pe glob. Tocmai m-am întors dintr-o călătorie în Indochina, cu finalul la Ankgor, şi n-am putut să nu iau cu mine obiecte de tot felul, uzual-artizanale, care sînt de-o căldură şi de-o naturaleţe incredibile.

Aţi putea să estimaţi dacă aveţi în casă o mie, două mii de obiecte sau mai multe?

N-am idee cîte sînt. Trebuie să vă spun, însă, că nu mai pot să chem pe nimeni în casă, dintre cei tineri, pentru că aceste generaţii sînt construite pe imaginile de locuire aseptică, de tip aeroport internaţional sau cameră de hotel. Deci exact ce urăsc eu cel mai mult. Iar la mine, din contra, e un fel de grotă a lui Ali Baba, de Amazonia fără apă.

Poate arta să dea vieţi noi unor lucruri aparent fără nici o valoare?

Am în preajmă artişti cum ar fi Laura Covaci, care e performer de talciocuri în Bucureşti. Se duce la 4 dimineaţa cu lanterna, şi are o colecţie incredibilă din care îşi alimentează arta – de păpuşi Arădeanca, de exemplu. Le aranjează apoi sau le pozează, le reproduce în Photoshop şi, în felul ăsta, a făcut din aceste vestigii ale copilăriei şi ale jucăriei sărăcăcioase ale anilor ’70, cu istoria ei locală, o temă a copiilor orfani cu facies de clone hi-tech. Tot ea a adunat peştii de sticlă şi din ăştia a făcut ceva, iar obiectele de talcioc – abandonate şi fără nici o valoare – au căpătat o nouă estetică, extraordinar de complicată. Există, aşadar, această resursă de a lua memoria obiectelor şi de a o proiecta într-un viitor straniu.

Nu sînt o activă a talciocurilor, cum sînt mulţi dintre cei care şi-au făcut colecţii de artă din lucruri abandonate, din „arta orfană“, cum sînt prietenul şi colegul meu Pavel Şuşară sau Mihai Oroveanu, care a adunat o colecţie remarcabilă de fotografii vechi. Dar cînd merg prin talciocuri, nu pot să nu mă gîndesc că poate şi eu o să ajung să-mi vînd vestigiile memoriei. Obiectele mele reprezintă ceva pentru mine, dar oare pot ele însemna ceva şi pentru altcineva? Sînt oare în stare să mă duc – experimental, în joacă – la talcioc, să le etalez şi să vină cineva să le cumpere? O solniţă-bufniţă de nu ştiu unde, o broască de lemn din Vietnam, care orăcăie dacă o freci cu un bastonaş pe solzii din spate, pot să aibă hazul lor, independent de mine?

Cum v-aţi descrie casa?

E o densitate exotic-insolită de obiecte în casa mea. Unora li se pare că le ia aerul. Dar am, în clubul meu, oameni care au acumulat mai mult decît mine şi mă depăşesc. De exemplu, familia de artişti şi profesori Stendl stă în patru camere de bloc, şi la ei nu mai există centimetru pătrat de perete neacoperit de obiecte care palpită, care spun ceva. Am foarte multe obiecte ciudate. Sînt urme ale tuturor relaţiilor mele, pot să fac pomelnic pentru că toate au nume. Dacă nu le-am adunat eu, le-am primit. Aşa am ajuns să primesc, la un moment dat, un craniu de călugăr, pe care mi l-a adus cineva care a venit în vizită şi mi-a zis: „M-am gîndit că la tine s-ar potrivi...“ Vă daţi seama cîte se potrivesc la mine?

Ce nu aveţi acasă?

Nu ştiu ce nu am, am avut şi cap de crocodil împăiat. Ştiţi că am vrut să am o lustră cu lilieci, ca să scap de frica de animăluţele astea. Aşa am scăpat, de fapt, de toate aceste frici: de şarpe, de şopîrlă, de păianjen. N-am ajuns să am o lampă cu lilieci, dar am văzut cîndva, într-o grădină zoo istorică, la Pistoia, mama-liliac alăptînd doi gemeni. Şi mi s-a părut atît de puternică imaginea aceea cu femela-liliac alăptînd, cu capul în jos, acei pui, că mi-au dat lacrimile şi m-am vindecat de repulsia indusă cultural pentru aceste creaturi – de fapt, pline de performanţe în ordinea vieţii.

Am, de asemenea, colecţii şi zăcăminte de textile. O prietenă, Victoria Luţă, cînd a plecat la Paris, mi-a lăsat o colecţie senzaţională de ziare strînse de mama ei, care a păstrat fiecare Scînteie din ziua aniversară a fiicei, începînd cu anul în care s-a născut.

Casa mea este de neumblat şi are dificultatea unui joc marocco. Cînd caut ceva, fac exerciţii şi încerc să nu mă grăbesc, ca să nu cumva să se prăbuşească totul.

Dacă – Doamne fereşte! – intră un hoţ în casă, e posibil să moară de frică, crezînd că vor cădea toate lucrurile pe el şi că nu va înţelege ce să ia.

Cînd plecaţi mai mult timp de acasă, vă lipseşte această construcţie?

Nu sufăr după ele. Iar cînd ajung în altă parte, încep, oricum, să acumulez altele.

Care e cea mai ciudată reacţie pe care aţi avut-o din partea cuiva care v-a vizitat?

Lucram cu un fotograf care a venit, la un moment dat, la mine. Cînd a venit în casă, a făcut o faţă atît de contrariată, încît mi-am dat seama că lucrurile pe care le-am adunat pot să provoace spaimă, pentru că nu oricine poate să-şi închipuie că pot să trăiesc într-o asemenea aglomeraţie şi să îmblînzesc atît de multe lucruri ciudate. Acest prieten fotograf trăia şi el într-un apartament, dar care era aproape gol. Mi-am dat seama, atunci, că nu e bine să chemi pe toată lumea în casă, pentru că una e imaginea ta publică, şi altceva e vizuina personală. Arhitecţii capotează, iar majoritatea artiştilor simt, de fapt, acumularea de tip stimul-de-atelier. De cei care mă consideră ciudată, nu-mi pasă. Copiilor le place casa asta, parcă li se arată un miracol – pe formatul stasului de bloc! Am verificat asta în urmă cu cîţiva ani, cînd îi strînsesem pe mai mulţi de la blocurile vecine şi le dădeam cheile să facă tot felul de scenarii culturale. Grupajele de obiecte insolite erau, de pildă, tocmai bune pentru exerciţii de memorie vizuală. Erau concursuri de descris sectoare din casă, cu denominări şi adjectivări.

Vecinii de bloc mă tot întreabă dacă nu fac ghidaje şi, cînd o să mă plictisesc, mă roagă să nu uit să-i chem la danie. M-am gîndit deja că, dacă o să apuc 69 de ani, o să fac un eveniment-tombolă specială pentru acea aniversare. O să mă joc cu numerele şi cu hazardul, ca să plece lucrurile din casă altfel de cum au venit, cu un semn ascuns, de ofrandă pentru fiecare invitat, în valuri, aşa cum înşiră furnicile din Amazonia fărîmele unui copac.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: S. Buia, A. Mocanu