No sabe amar de otra manera
Su vida entera menos volará
por algo familiar.
(Nouvelle Vague)

 

În fiecare vară, cînd merg în Ardeal la ai mei, urcăm la Cetatea Trascăului. Există acolo un loc de unde poți fotografia Piatra Secuiului încît să pară ireală, un altul din care, imediat după ploaie, vezi cum razele de soare transformă norii în perdea de mărgele și unul de unde privirea îți merge pînă foarte departe, peste locuri cunoscute și străbătute la pas cîndva. Acolo am cel mai adînc sentiment de „acasă”. Cetatea nu este, nici pe de parte, vreo atracție turistică bine îngrijită. Apusenii apar, probabil, la fel de spectaculoși precum alți munți de la noi și sînt convinsă că, după ploaie, razele străbat norii cu aceeași finețe pretutindeni. Ce face pentru mine acel loc special este senzația de familiar pe care o am de cîte ori ajung acolo.

Experiențele pe care le repetăm, drumurile pe care le bătătorim, oamenii cu care interacționăm constant ajung, în timp, să ne definească. Devin parte din noi, aceea pe care ne-o cunoaștem cel mai bine, în care știm la ce să ne așteptăm și unde ne simțim liniștiți. Un fel de insulă la care să ne întoarcem iar și iar, cînd situațiile noi, neprevăzute, nepotrivite ne clatină de pe picioare. Revenim la ceea ce știm, e catargul de care ne agățăm cu putere, în speranța că va rezista pînă la finalul furtunii. Alte locuri nu le mai revizităm niciodată, de frică să nu ne întîlnim cu cei care eram cîndva. Poate persoanele cu care le-am împărțit nu mai sînt, au plecat de tot sau doar din viața noastră și încă n-am umplut golul cu nimic, așa că rămînem cît putem de departe de ele. Dacă nu le cercetăm nici măcar cu gîndul va fi ca și cînd nu au existat deloc.

Muzicienii de la Nouvelle Vague au o melodie despre felul în care inima se aruncă în mare fără să știe să înoate. Încearcă să plutească de pe un val de dorință pe altul, pînă cînd reușește să găsească ceva familiar. Nu știe cum să iubească altfel. Felul în care iubim, în care sîntem capabili să răspundem la sentimentele cuiva sau le oferim, la rîndul nostru, este ceva ce am deprins, inconștient în mare parte, cu multă vreme în urmă. Este motivul pentru care, în orice proces de terapie, se face o reîntoarcere, deloc ușoară, deloc scurtă, la mediul în care am crescut și ne-am format ca oameni. Relațiile amoroase, profesionale, prietenești nu sînt decît o replică a celor care s-au creat cîndva, demult, cînd am început să ne conturăm ca persoane în această lume.

În Pe cine putem iubi / Who We Can Love, filosoful Alain de Botton, unul dintre fondatorii organizației educaționale The School of Life, scrie despre un mod aparent bizar în care ne facem alegerile. Nu ne poate atrage oricine – încercăm să găsim anumite trăsături, care nu sînt neapărat ce am putea bănui, adică bunătate, înțelegere, pasiuni asemănătoare cu ale noastre. Din contra, pe mulți dintre aceștia ajungem să îi ocolim în nerăbdarea noastră de a ne îndrepta spre altceva, mai întunecat: persoane cu atitudini egoiste, narcisiste, sarcastice, răutăcioase. Pe scurt, toxice. Se întîmplă uneori asta pentru că în dragoste nu căutăm obligatoriu pe cineva care să fie înțelegător, bun, cu care să fie totul ușor. Ci pe cineva familiar.

Cei care ne-au învățat despre iubire în copilărie ne ghidează în continuare, inconștient, în alegerile noastre. Ne reîntoarcem la ceva inconfortabil pentru că, tot acolo, am găsit cîndva și admirație, fascinație, o formă de atașament. Repetăm din dorința de a repara, de a primi în sfîrșit ce ne-a lipsit, de a ne descurca mai bine numai pentru că asta e familiaritatea noastră. Altfel nu știm să iubim.

Să ne eliberăm de condiționările noastre interioare și să ne rupem de această familiaritate este un proces lent și dificil. În psihologie există un concept denumit „sindromul broaștei fierte”, ilustrativ pentru felul în care ne consumăm întreaga energie pentru a ne adapta la o situație nocivă și a ne-o justifica. Adaptarea se face, întotdeauna, treptat. Dacă o broască ar fi aruncată din start într-o oală cu apă clocotită, ar sări imediat afară pentru a se salva. Dacă apa este însă inițial rece, iar temperatura crescută puțin cîte puțin, cînd se va ajunge la fierbere broasca nu va mai fi în stare să sară. Și-a epuizat deja, încercînd să se adapteze, toate forțele.

Cheia este de a înțelege că nu reîntoarcerile cu scopul de a repara sînt victoria, ci saltul afară din oală, în ceva complet nefamiliar. Se întîmplă, de regulă, cînd frica de necunoscut e mai ușor de suportat decît durerea de a rămîne. Svetlana Cârstean descrie cu acuratețe și fără risipă de vorbe acest moment în Sînt alta, unul dintre cele mai tulburătoare volume de poezie contemporană: „cînd toți cei care au avut putere asupra ta / nu mai au / s-ar putea să te simți un pic singur / dar trece”.