Prin 2000, cartea mea de debut a stîrnit oarecare vîlvă în satul copilăriei, fiind populată cu unele personaje care s-au recunoscut în povestiri, nu doar pentru că unele întîmplări se asemănau cu realitatea, ci şi pentru că – aşa-i la prima carte! – avusesem lipsa de eleganţă şi naivitatea de a păstra în text anumite porecle şi nume adevărate. Oricum, credeam că n-o s-o citească nimeni din sat în afară de-ai mei. După ce TVR Iaşi, prin Cristina Hermeziu, a făcut un reportaj la faţa locului, confruntînd ficţiunea cu realitatea, m-am trezit în mijlocul unei dispute filozofice pe care nu o anticipasem în nici un fel. Trei direcţii de buimăceală s-au născut de aici. În primul rînd, existau personaje care îşi recunoşteau numele, dar nu admiteau nici în ruptul capului ca ele să fi făcut/zis aşa ceva în viaţa lor. În al doilea rînd, au apărut oameni care se identificau cu personajele din carte, convinşi fiind că au făcut/zis lucruri pe care, vă jur cu mîna pe inimă, erau 100% ficţiunea mea. În fine, a existat categoria celor nemulţumiţi, pentru că n-au apărut deloc în carte, dar şi-ar fi dorit din tot sufletul (n-am să-l pot uita niciodată pe reprezentantul acestei categorii, care a venit la poarta mamei cu o sticlă de ţuică, mită pentru a-l face şi pe el personaj într-o viitoare poveste). La toate acestea a pus capac tata, care, întrebat de Cristina ce crede despre literatura mea, a luat un aer manolescian şi a conchis: „Eu cred că tot ce scrie el e adevărat pentru că altfel nu ar mai scrie deloc“ (am mărturie reportajul!).

Serios vorbind, cel puţin în artă, discuţia asupra raportului dintre realitate şi ficţiune mi se pare o chestiune oarecum irelevantă. Din momentul în care analizăm, de exemplu, un text cu pretenţii de literatură sau un film artistic, totdeauna avem de-a face doar cu ficţiunea. Bună sau proastă. Chiar şi simplul montaj al unor întîmplări sau personaje aşa-zise „reale“/„adevărate“ tot ficţiune e, pentru că acesta e construit pe baza subiectivităţii autorului. Pe mine personal nu mă interesează niciodată dacă o carte sau un film sînt inspirate de „un caz/personaj real“. Recunosc, sintagma e o bună nadă pentru publicul mai naiv, dar, în privinţa calităţii artistice, nu contează. E plină lumea de cărţi sau filme îngrozitor de proaste, ispirate „după un caz real“, cum, la fel de bine, există ficţiuni pure despre care îţi vine să juri că sînt însăşi realitatea. Mai concret, cred că omul Mark Zuckerberg, inventatorul Facebook-ului, reprezintă o realitate la care nu avem acces. Personajul din filmul Social Network e o ficţiune, produsul imaginaţiei unui scenarist ori regizor. Bună sau proastă, cum i-o fi părut fiecărui privitor în parte. Faptul că Zuckerberg trăieşte acum printre noi nu face filmul mai bun sau mai slab, mai mult sau mai puţin „adevărat“. În ultimă instanţă, dacă am plăti – să zicem – cinci sau n regizori să facă un film despre viaţa lui, sînt convins, am avea cinci sau n filme diferite. Toate, ficţiuni.

Cum se nasc personajele? Spre deosebire de oameni, acestea nu sînt niciodată născute din carnea şi oasele realităţii, ci din puterea de observaţie, de imaginaţie, de trans-scriere a realităţii, din inspiraţia şi talentul fiecăruia. Bref, cred că personajele sînt întodeauna cumva aduse cu barza.

Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist.