Religiile mor din lipsă de paradoxuri, notează Cioran în Exercices d’admiration. Poate că tocmai de aceea, cu un surîs complice, singurul tip de lectură preferat, în acest volum apărut în 1986, este acela care întreţine cu obstinaţie echivocul. Inamicii admiraţiei sînt răbdarea şi moderaţia, combustibilul ei sînt excesul, insolitul, spectacularul. Raţionamentul dominant este următorul: dacă nu ne-ar irita permanent, am mai avea răbdarea oare să-l citim pe cutare scriitor? Prin urmare, în cîmpul admiraţiei autentice, sugerează Cioran, nu există răbdare, iar virtutea moderaţiei trebuie judecată în termenii unei insulte. Certitudinile sînt păguboase şi înşelătoare: visul unui artist de a se face înţeles reprezintă o capcană, o neşansă, un obstacol în receptare. Celebrele cuvinte ale lui Thomas More, I trust I make myself obscure, capătă astfel o stranie redimensionare.

Iată cum se naşte, aproape imperceptibil, un soi de blestem al admiraţiei: „Alegerea, luarea de poziţie e o fatalitate de care nimeni nu scapă; fiecare din noi trebuie să opteze pentru o nonrealitate, pentru o eroare, ca nişte fanatici ce sîntem, ca nişte bolnavi, ca nişte apucaţi: asentimentele, adeziunile noastre sînt tot atîtea simptome alarmante. Cine se confundă cu ceva, cu orice, dă dovadă de porniri morbide: nu există salvare şi nici sănătate în afara fiinţei pure, la fel de pură ca vidul...” (traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2003). Angelica şi naiva admiraţie trebuie prin urmare contrabalansată, de-a lungul contorsionistelor „exerciţii”, de către demonul reproşului: în acest echilibru instabil constă adevărata miză, aceea care face ca jocul borgesian să poată merge mai departe. Lui Joseph de Maistre i se reproşează tendinţa excesivă de disculpare a Providenţei şi apologia deşănţată pentru tradiţie, în defavoarea trezirii ori educării simţului critic. Pe Fitzgerald îl trădează excesul de autocompătimire. Lui Valéry şi afinilor săi nu li se iartă mania de a-şi explica şi comenta propria operă (de care, pe meleagurile noastre, era cîndva acuzat şi Rebreanu) ori cultivarea unui interes excesiv pentru limbaj, în materie de poezie (mai veche meteahnă franţuzească), ceea ce ar echivala în chip flagrant cu promovarea unui biet intermediar al gîndirii la rangul de unic obiect al gîndirii ori de substitut al absolutului. Spre a-i ieşi licenţa, admirabilul stilist se prevalează de orice complicităţi cu sfera unui domeniu pe care îl serveşte, de fapt, cu sfinţenie, concurîndu-i, mai mult ori mai puţin voluntar, pe cei mai mari specialişti în materie de decriptare a etimonului spiritual specific unui autor comentat, ascunzîndu-se însă pe după teorii ontologice şi reluînd cvasi-maşinal teza inferiorităţii vehiculului în raport cu „încărcătura”. Un argument, şi totodată un punct de vedere cu care un filolog ori un stilistician nu vor fi niciodată întru totul de acord este acela că marile opere (iar aici este chemat în ajutor Dante) ar fi fost create, spune Cioran, tocmai în pofida limbajului.

Odată revărsată albia reproşurilor, impulsurile admirative pot să-şi (re)cucerească, la rîndul lor, dreptul la existenţă (şi la consistenţă); de pe celălalt versant, de Maistre, mai adineauri beştelit pentru „fardul doctrinar”, este reintegrat în vecinătatea marilor mituri: „A transfigurat neroziile catehismului şi a dat locurilor comune ale Bisericii savoarea extravaganţei”. Valéry, nu mai puţin, ilustrează totuşi, pe lîngă insolitul talent al previziunilor politice, şi o versiune net îmbunătăţită a aşa-zisului narcisism, acesta nefiind unul de melodramă ori de jurnal intim, ci aparţinînd unui eu abstract, „departe de complezenţele introspecţiei sau de impurităţile psihanalizei”. Beckett este insul dezintelectualizat şi admirat pentru discreţia sa „supranaturală”, Eliade pentru curiozitatea vastă, balzaciană, care „n-a încetat să mă farmece”, Borges pentru dezinvoltura cu care se mişcă în domenii dintre cele mai variate, de la tangoul argentinian şi pînă la mitul eternei reîntoarceri. Michaux este elogiat pentru „cruzimea” desăvîrşită a artistului, cum scria cîndva, într-un eseu, Steinhardt cu privire la Proust, a artistului în urma căruia „nu mai există alb: Michaux l-a secătuit, l-a ucis”. 

Reţeta existenţialistă a lui Cioran apare acum în toată splendida ei violenţă. Ce noimă poate avea, se întreabă moralistul, o pledoarie care nu chinuie şi nici nu deranjează, un elogiu care nu ucide? Există, prin urmare, şi mutaţii ale acestui virus, pe lîngă tulpina „autoadmiraţiei” ori a admiraţiei de sine, şi anume „admiraţia-ură”, pe care, ne asigură filozoful, de Maistre i-o purta lui Napoleon: detestîndu-l, în taină îşi dorea de fapt să-i semene. După cum există şi acele inevitabile înduioşări pe care simţămîntul admiraţiei le lasă în urmă, ca în cazul „şirului modelor literare sau filozofice” care se hrănesc din irezistibila nevoie de a adora. Cine n-a fost hagiograf măcar o dată? se-ntreabă Cioran. Astfel că paradoxurile se ţin lanţ: un sceptic va găsi oricînd pe unul mai sceptic decît el, spre a-l venera. Scuturînd din toate încheieturile bastioanele bunului-simţ, Cioran nu face decît să-l reabiliteze.

Adrian Mureșan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.

Foto: Joseph de Maistre (wikimedia commons)