Mai multe perechi de ochi m-au privit cu mirare și a urmat o tăcere neașteptată, după gălăgia veselă de dinainte. Copiii nu știau cum să răspundă la întrebarea mea. Există vreo persoană pe care o admirați? Poate fi oricine: o vedetă de la TV, o figură istorică, cineva din familie... Tăcere.

Scena de mai sus s-a repetat de cîteva ori la atelierele pe care le-am ținut pe marginea volumelor Nesupusele. Ideea de la care am plecat, împreună cu alte patru scriitoare de cărți pentru copii, a fost să aducem la lumină poveștile unor femei excepționale din România, unele dintre ele mai puțin cunoscute, dar care ar putea fi „modele” sau surse de inspirație pentru copii – fete și băieți deopotrivă. Chiar și noi, scriitoarele, am fost la început sceptice cînd ne-am propus să documentăm și să scriem poveștile a 100 de astfel de eroine. Eram convinse că numărul e nerealist și că nu-l vom putea atinge. Pe parcursul documentării, lista noastră comună a crescut la peste 200 de nume, iar cel puțin pentru mine personal, întreg procesul s-a transformat într-un exercițiu de reînvățare a unui sentiment destul de puțin încercat pînă atunci: admirația.

Cam asta am simțit cînd am citit, de exemplu, jurnalul Martei Trancu-Rainer, prima femeie chirurg, care a condus trei spitale de campanie în timpul Primului Război Mondial, pansînd răniți la lumina lămpilor de buzunar și tremurînd cu fetița în brațe în adăposturi antiaeriene, în timpul raidurilor din Capitală. Tot admirație am simțit și pentru Lizica Codreanu, ajunsă la Paris în 1919 cu doar cîțiva bani în buzunar, o adresă și visul de-a deveni dansatoare în orașul în care pulsa inima avangardei artistice. Admirația m-a cuprins și aflînd cum Alina Șerban (actriță, regizoare și activistă de etnie roma) a făcut, la 17 ani, cerere pentru o locuință socială, pentru a putea da examen la Facultatea de Teatru, lucru care părea de neimaginat în situația ei. Același sentiment de admirație mi l-au provocat alegerile mereu curajoase ale regizoarei de teatru Gianina Cărbunariu, încăpățînarea de neînfrînt a poetei Ana Dragu, care se luptă să aducă speranță în lumea copiilor cu autism, îndrăzneala Sofiei Nădejde, o simplă femeie care i-a răspuns unui bărbat important, Titu Maiorescu, contrazicîndu-i teoria „creierului mai mic”, care ar fi justificat drepturile restrînse ale femeilor. Aș putea continua, nu doar cu exemplele din carte, și nu doar cu personaje feminine, dar aș depăși spațiul articolului...

Cei doi ani petrecuți citind și scriind despre aceste „nesupuse” mi-au adus aminte cît de important și cumva nobil e sentimentul ăsta, al admirației pure, care nu așteaptă nimic în schimb, ci doar te înalță ușurel pentru cîteva clipe, făcîndu-te să crezi că binele există și poate fi atins.

Cam asta am încercat să le spun copiilor de la ateliere, după momentele de lectură din carte, dar tăcerea care s-a lăsat după întrebarea de la început m-a cam descumpănit. Apoi, timid, au început să se audă glasuri. Cei mai mulți dintre ei și-au amintit de vreun YouTuber cu milioane de subscriber-i. Alții – de sportivii preferați. Vocea unei fetițe, care probabil citea mult, a rostit numele unui scriitor. Cîțiva copii și-au „nominalizat” părinții sau bunicii. Fără zorzoanele false, dar obligatorii, ale poeziilor de 8 Martie (că tot sîntem în „Luna Femeii”...), mai mulți copii au declarat că-și admiră mamele pentru că muncesc foarte mult și au grijă de ei. Și pentru că sînt și ele, în felul lor, niște „nesupuse”, adică nu se dau bătute, deși le e greu. A fost foarte emoționant, și pentru mine, și pentru ei, să constatăm că nu e nevoie de fapte mărețe pentru a fi demn de admirat, uneori ajung și lucrurile „mici”, precum iubirea și grija constante.

Cei care menționaseră YouTuber-i, vedete sau sportivi celebri, au explicat că îi admiră pentru succesul lor, ceea ce m-a făcut să-i rog să definească acest concept strălucitor. Succesul, au explicat, înseamnă să reușești în viață. Să obții bani și celebritate, două lucruri importante, care generează admirația celor care visează, într-o bună zi, să devină ca tine. Admirația ca dorință de a ajunge tu însuți „obiectul admirației”. Drumul pînă acolo, însă, e neclar pentru ei, iar școala nu-i ajută în această privință, nu le oferă nici modele, nici instrumente cu care să pornească la drum în lumea reală.

Cît despre mine, cei doi ani în care am adunat povești pentru Nesupusele au fost un exercițiu care m-a reînvățat să privesc cu mai multă atenție în jurul meu, să văd micile gesturi frumoase și micile detalii care de multe ori îmi scăpau, prinsă în obișnuința de-a observa tot ce nu merge, ce e strîmb sau demn de dispreț. Nu reușesc întotdeauna să găsesc motive și obiecte ale admirației, pentru că, desigur, răul iese mai ușor în evidență și deseori umbrește totul în jur. Dar, poate și pentru că scriu povești pentru copii, am nevoie să cred că nu e totul pierdut, nici în cele mai negre momente. Și îi admir enorm pe scriitorii care picură speranță în poveștile lor, și reușesc să facă asta fără morală sau ostentație, fără intenții didactice, simplu și firesc, așa cum, pînă la urmă, ar trebui să curgă lucrurile și în viața reală.

Adina Rosetti este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Cronicile Domnișoarei Poimîine II. În căutarea lui Akum,Editura Arthur, 2021.