A fost odată ca niciodată… Europa
Lansat oficial în aprile 2013, la Bruxelles, după doi ani de pregătire intensă în colaborare cu o iniţiativă mai veche de coagulare a forţelor creative şi intelectuale („A Soul for Europe“), proiectul „A New Narrative for Europe“ a avut o ultimă reuniune la Berlin în martie 2014, cu prilejul căreia a fost semnată declaraţia finală. Printre semnatari se numără, aleatoriu, artişti, profesori universitari, organizatori şi gînditori europeni, dar şi politicieni, precum Emil Boc.
Proiectul, iniţiat sub patronajul lui José Manuel Durão Barroso, se doreşte o platformă progresivă de regenerare a edificiului european prin cultură, un pas de relansare în direcţia unei naraţiuni comune despre vechiul continent, construită şi asumată de reprezentanţii luminaţi ai unor societăţi aflate în plină transformare. Dacă, în cei zece ani de existenţă, prin asiduă coagulare a unor grupuri de lucru „tinere“ şi de identificare a unor teme importante pe agenda socială europeană, „A Soul for Europe“ a fost un proiect care şi-a croit drum către o anumită categorie de gînditori şi creativi la nivel continental şi nu numai, cei trei ani ai „Noii naraţiuni despre Europa“ ar fi urmat să încununeze fericit acest proces şi să îi dea legitimitate şi greutate politică. Ce s-a întîmplat însă, de fapt, este diferit.
„Ca artişti, intelectuali şi oameni de ştiinţă, dar înainte de toate, în calitate de cetăţeni, este de datoria noastră să participăm la dezbaterea despre viitorul Europei, cu atît mai mult acum, cînd ceea ce este în joc e foarte important. Încrederea în Europa trebuie cîştigată. În lumina evoluţiilor globale, atît valorile demnităţii umane, cît şi cele ale democraţiei trebuie reafirmate. Un scenariu de tip naţionalist şi populist nu trebuie să învingă.“ Aşa începe declaraţia oficială de pe site-ul proiectului. Or, recentele alegeri parlamentare ne-au arătat-o cu prisosinţă: scenariul populist şi naţionalist a învins. Bineînţeles, cauzele sînt complexe şi ele nu se explică doar prin evoluţiile globale generate din anul 2008 încoace. Pentru cei foarte rodaţi în vocabularul conferinţelor despre rolul culturii în construcţia europeană, divorţul dintre manifestul „A new narrative for Europe“ şi realitatea arătată de votul cetăţenilor europeni nu este o surpriză.
În primul rînd, ca întotdeauna cînd asemenea mobilizări ale „forţelor culturale“ au avut loc de sus în jos, gradul de reprezentativitate reală pentru comunitatea pe care o întruchipează rămîne formal, vag şi fără o reală forţă de impact. Dacă ne uităm, de pildă, la lista celor care compun „comitetul cultural“ al NNE, vom descoperi o înşiruire de nume cunoscute, valoroase, provenind din generaţii, arii de specializare şi orientări ideologice variate: renumitul arhitect Rem Koolhaas şi secretara generală a Asociaţiei Europene a Festivalurilor (EFA), Kathrin Deventer, se află alături de scriitorul Gyorgy Konrad şi de Paul Dujardin, directorul BOZAR din Bruxelles – ca să dau doar cîteva exemple. Se pune însă întrebarea: în ce fel aceste persoane, prin simpla lor prezenţă, pot să determine o mobilizare şi reaşezare de natură radicală în privinţa regîndirii proiectului european ca un proiect al culturilor, înainte ca el să fie unul economic şi politic. Numele creativilor, al intelectualilor şi al oamenilor de ştiinţă „folosiţi“ ca trofee în componenţa acestor comitete şi ca participanţi la conferinţe şi semnatari de declaraţii nu reprezintă o garanţie în sine pentru ceea ce manifestul pomenit numeşte „renaşterea care întîlneşte cosmopolitismul“ şi care ar fi menită să declanşeze o modificare totală de paradigmă în interiorul societăţii europene. O nouă „naraţiune“ despre Europa, formulată într-o limbă de lemn, lansată ca proces de sus în jos, ca o naraţiune fără conţinut – singurul liant de fond – prin simplificarea lui în mesaj comunicaţional nu este un concept viabil şi cu atît mai puţin unul covingător pentru individul european.
Cultura ar trebui, da, să fie o prioritate afişată pentru recalibrarea proiectului european, dar iniţiativele trebuie să se materializeze cu totul altfel decît prin liste individuale de semnături, conferinţe fără impact real sau declaraţii de intenţie.
Cultura nu a fost un punct important pe agenda candidaţilor la alegerile parlamentare europene, decît în forme minoritare, marginale. În multe cazuri, ea lipseşte cu desăvîrşire de pe agendă. Acest lucru ar trebui remediat în profunzime şi în mod radical, acordînd, politic, sistemului cultural, în sens larg, o atenţie reală şi constantă. Susţinerea culturii ar trebui să fie un punct central pe agenda politică a Parlamentului, chiar dacă ea nu se supune procedurilor de legiferare ale Comisiei Europene. Alături de accesul la energie, asistenţă medicală sau ameliorarea condiţiilor de transport, cultura este, de fapt, sistemul fundamental al interacţiunii valorilor; or, valorile sînt cele în suferinţă în Europa de azi. Văzută exclusiv ca un domeniu al investiţiei, cultura este, de fapt, un domeniu care generează potenţialul social necesar reechilibrării decalajelor şi redescoperirii sensului.
La rîndul lor, statele europene au marginalizat, fiecare, la nivel central, mai ales, portofoliul culturii, în ultimele decenii, minimizînd importanţa ei pentru dezvoltarea şi perenizarea mentalităţilor democratice, educarea spiritului critic şi regenerare urbană şi comunitară. Prin statutul său de industrie creativă, audiovizualul european se încadrează în domeniul comercial şi suscită preocuparea statelor membre, provocînd intense runde de negocieri în confruntarea cu liberalizarea pieţelor, negociată cu Statele Unite ale Americii.
Dar restul ariilor culturale se adaptează greu şi fără succes unei descreşteri fără precedent a subvenţiei publice, unei lipse de viziune, de competenţă şi de curaj în reorganizarea administraţiei culturale şi în regîndirea investiţiei publice şi private în cultură, adică în acord cu dezvoltările recente care au adus industriile creative, internaţionalizarea artelor şi comunităţile reale şi virtuale în situaţia de a fi adevăraţi catalizatori ai democraţiei.
Politicile culturale ale statelor europene sînt încă, din păcate, gîndite după modelul secolului trecut, adică insular, privilegiind sectoarele statice, identitare în sens rigid şi refuzînd să constate activ şi să integreze administrativ interdisciplinaritatea, interculturalitatea, aspectul conectiv, comunicaţional şi interactiv, la toate nivelurile, al spaţiului de creaţie emergent sau al celui intelectual şi academic, cel adaptat fluidităţii lumii de azi. Politicile publice europene în cultură ar trebui să îşi redefinească relaţia cu pieţele globale şi să integreze, inteligent, dinamica acestora, creînd instrumente legale şi administrative adecvate în favoarea promovării la scara globală a creativilor şi a intelighenţiei europene.
Se continuă, din păcate, inerţial, la nivelul politicilor publice ale statelor europene în domeniul culturii, o formulă care, de fapt, nu se mai adresează publicului sau vocaţiei formatoare sau celei experimentale a faptului cultural, ci funcţionează autoreferenţial, menţinînd în viaţă o carcasă consensuală de proceduri care nu mai răspund realităţii practicilor culturale.
Cu atît mai forţată va apărea, în acest context, dinamica pur declarativă despre unitatea culturală a Europei. Un asemenea tip de dinamică va participa, din păcate, la radicalizarea diferenţelor, la insularizarea convingerilor şi la crearea unei reacţii a „nevoii de diferenţă“, acolo unde Uniunea vrea standardizare politicoasă a ideilor şi a atitudinilor naţionale prin cultură.
Uitîndu-ne la candidaţii la preşedinţia Comisiei, vedem oameni formaţi politic şi cultural la şcoala unor valori şi a unei realităţi europene diferite, trăind încă în paradigma instituţională şi valorică a anilor ‘80. Constatăm că schimbările de paradigmă radicale nu au fost integrate în primul rînd în interiorul culturii instituţionale a Comisiei Europene. Cultura, da, ar fi un extraordinar instrument al renaşterii proiectului european, dar, înainte de asta, cultura instituţiilor europene şi cea a administraţiilor europene ar trebui ea însăşi reformată, cu prioritate.
Într-un articol polemic despre „A New Narrative for Europe“ publicat de EurActiv la sfîrşitul lui februarie 2014, autorul afirmă: „nimeni nu va nega rolul important pe care îl joacă artele şi cultura în vieţile noastre, dar europenii doresc azi un viitor, nu cultură.“
Problema, cred eu, este însă că, fără o adevărată preocupare pentru cultură şi pentru diversitatea valorilor pe care numai ea le conţine, acest viitor va fi unul bazat pe naţionalism, demagogie şi valori securitare. Iar recentele alegeri parlamentare o dovedesc.
Corina Şuteu este expert internaţional în management şi politici culturale; a fost director al Mastère Spécialisé Européen en management des entreprises culturelles al Şcolii de Comerţ din Dijon. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.
