Arta decentă e ca reţeta de ciorbă a bunicii

Am întrebat cinci ilustratori de carte și artiști vizuali ce reprezintă kitsch-ul pentru ei și dacă există vreun obiect kitsch pe care l au îndrăgit sau le-a atras atenția în mod deosebit. 

● Irina DOBRESCU

Înainte de a arunca piatra, știu că eu am pornit și am continuat pe drumul artistic asumîndu-mi o eventuală atitudine ­„kitschoasă“. Îmi dau seama că, probabil, am „mușchi intelectuali“ inadecvați, o mare doză de incultură și de naivitate, și totuși un mare tupeu să abordez orice temă, majoră sau minoră, să încerc să cuceresc – artistic – orice mă atrage. Îmi suspend judecata autocritică în mari etape în procesul artistic, desenez case cu turnulețe și pitici de grădină, îngerași și bombonele roz, peisaje care se vor sublime, schițez povești de dragoste eternă, fără să clipesc. Mă bazez eu pe ceva – anume pe speranța (nebunească!) că bunul gust, „secțiunea de aur“, mi-a intrat în ADN, în anii de studii. E un risc pe care mi-l asum, pentru că nu am nimic de pierdut: dacă cumva asta nu se întîmplă, oricum bătălia ar fi pierdută ca artist, pentru că nu poți fi artist acționînd din spirit (auto)critic. Motorul unui artist, cred, e din altă zonă. Nu poți conduce (ca lumea) o mașină cu frîna de mînă trasă.

Vorbind de slăbiciunea mea pentru ceea ce s-ar chema kitsch-ul clasic (mă gîndesc la o imitație a stilului victorian, broderii, bibelouri, cutii vechi de bomboane cu îngerași, mobilă sau porțelanuri încărcate), de fapt, orice lucru care evocă o lume sau o nostalgie, e posibil ca aceasta să vină din anii locuiți între blocuri comuniste, între betoane, linoleum, lifturi sinistre, cu obiecte strict utilitare, cu hai­ne fără formă, fără culoare, pe scurt, într-o lume fără stil și fără farmec.

Mai există și „le nouveau kitsch“, lumea de plastic, cu tot ce înseamnă ea ­– recunosc, la el nu frisonez mai deloc. Mai am unele reminiscențe din copilăria și adolescența mea postdecembristă în care mă emoționam cînd vedeam obiecte roz siclam, gen agrafe de păr sau abțibilduri, dar, per total, I’m sober. Sînt o snoabă desăvîrșită la acest capitol.

● Oana ISPIR

Prin facultate consideram a fi kitsch lucruri ce încercau să pară ce nu sînt, cum ar fi „parchetul“ laminat, care e un carton ce vrea să treacă drept lemn. Sau poate, mai precis, a minți despre valoarea unui lucru. Dar, cu timpul, lucrurile și împrejurimile au început să acumuleze istorie și semnificații personale, iar aparența lor a devenit tot mai puțin importantă. Azi, aș zice că kitsch-ul ține mai mult de contextul din jurul subiectului decît de materialul folosit. Cutia cu mărgele de plastic a bunicii îmi vine cel mai repede în minte, valoroasă prin faptul că nu aveam acces la ea în copilărie.

În artă, îmi vine greu să mă pronunț, îmi displac lucrările care nu îmi spun nimic, dar știu și că a recepționa un mesaj ține destul de mult de cultura vizuală a privitorului. Singurul caz unde nu am dubii că înțeleg mesajul este atunci cînd răzbate din lucrare plictiseala autorului, aș pune aici o etichetă de kitsch după vechea definiție, pentru încercarea de a pretinde că mesajul are sens, deși nici pentru artist nu are.

În colecția mea de purcei au loc și cei de sticlă, și cei din ceramică, plastic sau hîrtie. Purcelul de gresie din Barcelona nu suferă nici un pic în vecinătatea celui din plastic ce dă din cap.

● Mihaela PARASCHIVU

Kitsch-ul, după părerea mea, poate fi destul de greu de definit în cîteva cuvinte. Poate să îți placă sau să îți repugne. ­Kitsch-ul poate fi o floare de plastic dintr-un cimitir din Șurdești sau un obiect de mobilier, poate fi mușamaua de pe masa pe care mănînci zilnic sau o reproducere de artă. Poți să deschizi un sertar sau un dulap și să găsești o cupă în care ai aruncat tot felul de obiecte, în timp ce făceai ordine, și vei găsi cel puțin un obiect kitsch (un breloc cu Turnul Eiffel, o cană cu Klimt, o sacoșă cu Le Chat Noir etc.). Viața noastră este invadată de astfel de obiecte, pe care le întîlnești la tot pasul. Am cumpărat și eu adeseori, pentru familie sau prieteni, tot felul de suveniruri: magneți de frigider, Colosseum-uri în miniatură și altele, cadouri de prin excursiile în care am fost. „Așa se face! Oamenii se bucură să primească!“

Pe de altă parte, unui colecționar de fiare de călcat, care se duce sîmbăta în tîrgul de la Valea Cascadelor, nu poți să îi spui că ceea ce colecționează este neapărat un kitsch. Obiectul în sine poate să fie „prețios“, însă aranjamentul, chiar și arhitectura casei în care este amplasat „ansamblul“ de fiare de călcat, poate să îți povestească dacă există o intenție, o căutare în spatele colecției, sau să te trimită cu gîndul la kitsch.

Cînd vine vorba de artă, de domeniul în care lucrez, trebuie să spun că, deși nu este foarte greu de depistat ­kitsch-ul, există o graniță foarte fină între cele două. Poți să vezi mii de reproduceri de artă, obiecte decorative de prost gust, ilustrații nefericite ș.a.m.d., și să te gîndești că, de cele mai multe ori, rezultatul ăsta vine dintr-o neputință sau dintr-un soi de epatare, că lipsește ceva sau, din contra, are ceva prea mult.

Nu am un obiect kitsch preferat, însă trebuie să recunosc că am avut tendința, uneori, să povestesc, să evoc anumite colțuri de memorie pictînd obiecte kitsch. Nu știu dacă lucrările în sine sînt kitsch doar pentru faptul că acestea conțin un obiect de genul ăsta. De obicei, lucrările fac parte dintr-o serie, există în spatele lor o poveste.

Îmi aduc aminte că am avut și noi cîteva bibelouri în casă, moștenite de la rudele care încetau din viață. Nu le puteam suporta. Și asta pentru că le mai văzusem în altă parte, și în altă parte, și nu înțelegeam de ce trebuie, de exemplu, ca acea doamnă suferindă, cu ochii dați peste cap, cu un coș greu pe umăr, plin cu fructe, să se chinuie printre cărțile din biblioteca tatălui meu. Prin urmare, am scăpat-o de suferință și am trimis-o la gunoi, împreună cu colegii ei: iepurașii, elefantul și restul de doamne emoționate.

● Anca SMĂRĂNDACHE

Fără îndoială că este un fenomen pe care îl văd la tot pasul, indiferent de cît de mult îmi displace. Pentru mine, ­kitsch-ul reprezintă o împrumutare a unor cunoștințe, stiluri sau emoții redate exacerbat, fără discernămînt și rafinament estetic, o cădere în clișee, mult sclipici, un exces de zel, de culoare… Obiectele kitsch sînt acele obiecte care nu îmi transmit talentul, efortul, originalitatea artistului. Cînd spun „kitsch“ văd în fața ochilor o încărcătură ornamentală, o încercare superficială de redare a frumosului în detrimentului lucrului bun, bine făcut și de calitate. Fenomenul kitsch e ca un om fără propria imaginație, un înveliș fără miez, fără substanță. 

Granița a devenit fină pentru că, din intenția de a șoca cu ceva, se poate intra în kitsch. Extravaganța poate deveni kitsch. Stilul de viață al unor oameni s-a transformat în kitsch. Arta modernă a dus la dezvoltarea kitsch-ului, l-a alimentat și, întrucît arta este subiectivă, fenomenul kitsch poate fi recunoscut de unii, iar de alții nu. 

Obiecte kitsch care mi-au atras atenția? Cred că anumite suveniruri (însă acestea cît mai simple) cumpărate sau primite prin călătorii (gen magneți de frigider), dar aici le leg de o amintire și asta le dă pentru mine o valoare. Kitsch-ul în sine apelează de fapt la sentimente și nostalgii. Un alt exemplu cred că ar fi anumite împodobiri, ornamente de Crăciun, pe care le accept și îmi plac pentru simplul fapt că anunță o sărbătoare, scot orașul din monotonia de zi cu zi, sînt o dată pe an și sînt pentru o perioadă de scurtă durată. Unele lucrări ale lui Andy Warhol, despre care mulți au considerat că a făcut o artă kitsch, mie îmi plac.

● Mircea POP

Din punctul meu de vedere, kitsch-ul e strîns legat de percepție, un obiect poate fi considerat kitsch sau nu în funcție de cine îl privește, există expresia ­„Beauty lies in the eye of the beholder“, mi se pare că se poate aplica și în cazul acesta. Trecînd peste asta, dacă vorbim despre creatori, lista de ramificații e destul de lungă, conține cultură vizuală, cunoștințe tehnice, spirit critic, gîndire abstractă, ca să poți scoate un produs la anumite standarde, toate acestea și multe altele trebuie să meargă ca o mașinărie bine lubrifiată. Cînd există lipsuri în procesul de creație, de obicei apar umpluturi neasumate, rezolvări nu tocmai rafinate, exces de detalii care să compenseze, atenție pe lucruri triviale, manierisme, produsul final nu transmite nimic, nu te poartă într-un loc anume. Arta decentă e ca rețeta de ciorbă a bunicii: dacă respecți procesul, gustul ciorbei te va purta cu gîndul la anumite momente din trecut care sînt asociate cu aroma și mirosul respectiv, era și o denumire științifică pentru procesul acesta, îmi scapă, în fine, și cu arta e la fel, dacă e făcută bine, o să-ți transmită o stare, o să te poarte într-un loc anume, pentru o secundă îți schimbă percepția, distorsionează realitatea, ­kitsch-ul n-are nici o șansă să facă asta.

Nu pot spune că am îndrăgit obiecte kitsch, dar cîteva mi-au atras atenția, pisica aia care mișcă o lăbuță e complet din altă lume, a fost acum ceva timp o expoziție cu vreo 20-30 de pisicuțe din astea puse una lîngă alta pe podea, super-funny și absurde. Restul sînt la fel enervante, obiecte produse în masă pentru oameni plictisiți care, în loc să pună cărți în bibliotecă, pun bibelouri, fiecare carte-n plus e un bibelou în minus, dar sub cărți nu prea poți să ai mileuri și așa se creează un domino effect de kitsch, care de obicei se termină cu o Răpire din Serai deasupra patului sau cu tablouri à la Bob Ross. Partea ciudată ar fi că e ­cool să te pozezi cu Răpirea… sau cu mileul, zic oamenii că e ironic pe Instagram, poate așa e.

anchetă realizată de Adina POPESCU