Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii

Publicat în Dilema Veche nr. 988 din 16 martie – 22 martie 2023
© wikimedia commons
© wikimedia commons

 „Totul se mișcă, totul aleargă, totul se rotește rapid. O figură nu este niciodată stabilă înaintea noastră, ci apare și dispare fără încetare”, scriau futuriștii în manifestul tehnic dedicat picturii, lansat la Milano în 1910. În lupta lor împotriva contemplării, lîncezelii, momentului oprit, futuriștii creează adevărate strategii prin care să capteze dinamismul pe pînză, în sculptură, în scris, în teatru, în toate formele vieții. Privești un tablou futurist și ai sentimentul că ești în fața unui adevărat spectacol urban, totul aleargăse rotește, coada cățelului se mișcă fără oprire și își lasă urmele pe pînză; imaginația în scris se vrea „fără fire”, liberă de orice sintaxă. 

„Nud coborînd o scară” semnat de un Duchamp tînăr și futurist în 1912 este poate prima lucrare cu adevărat cinematografică: e un perfect început de film, un nud robotic, care are nevoie de ochii tăi în mișcare, așa cum straniile sculpturi futuriste au nevoie de tine cu totul în mișcare. Dar dacă privești în urmă, înaintea avangardelor, realismul, cu toată aplecarea lui spre o lume marginală și detalii aparent insignifiante, e mișcare pură, în toată acea imagine clară, statică. E documentar avant la lettre (așa cum, în anul 2000, Agnès Varda a știut să le pună în mișcare pe Les Glaneuses, celebrele culegătoare de spice ale lui Jean-François Millet din 1857, într-un minunat film, Les Glaneurs et la Glaneuse). Te duci și mai mult în urmă: cum ai putea să nu scrii despre Renaștere în termeni pur cinematografici? Dar impresionismul secundelor oprite în loc?

Mișcarea, narațiunea din interiorul tuturor acestor opere de artă ar fi punctul comun cu ceea ce televiziunea aduce, închisă într-o cutie mare mai întîi, adîncă, apoi tot mai suplă, mai discretă. Dar există și un mare gol între cele două: arta de care vorbeam mai sus nu e accesibilă într-un spațiu privat, nimic domestic, tu accesezi arta, mergi în întîmpinarea ei, nu se instalează ea în spațiul casei tale (sau o face doar pentru cîțiva privilegiați), așa cum va face televizorul, această nouă piesă de mobilier a secolului 20, devenită încet-încet accesibilă tuturor familiilor. Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică. 

E un moment în istoria artei secolului 20 cînd în spațiul galeriei de artă și în cel al muzeului, televizorul devine artă, moment în care domesticul se strecoară și se instalează tot mai confortabil. Asta poate și pentru că arta e împinsă pe un plan secund de divertismentul nebun oferit de televiziune și de cinematograf. Acel obiect privat din casele oamenilor devine piesă de muzeu, o prezență în spațiul public, în lucrări de artă conceptuală. O artă care merge pe urmele avangardei, entuziasmată la maximum de revoluția tehnologiei. Așa cum avangarda folosea în loc de pînză orice alt suport inovator găsit în spațiul public și, în loc de pensule, orice altă ustensilă care lăsa urme, neoavangarda și mișcarea Fluxus fac din ecranul TV terenul de lucru, pînza. Iar din camera video – pensula. Arta video înflorește impresionant începînd cu finalul anilor ’60, iar ecranele devin fie suport pentru noile producții, fie parte din instalații monumentale. Artistul coreean Nam June Paik e primul erou vizionar al acestei arte, el, cel care în 1965 marchează ca primă lucrare de artă video o filmare cu Papa Paul al VI-lea, în timpul vizitei acestuia la New York. 

Sînt numeroase lucrări semnate de Paik în care ecranul își face apariția ca protagonist. Înconjurat de televizoare, fire, cabluri, artistul stă întins pe jos ca un îmblînzitor al tehnologiei. Într-o altă fotografie celebră, artistul își arată capul dintr-un televizor pe care îl ține în mîini, cu un deget apăsat pe butonul de oprire. În instalația „TV Garden” (1974-77), Paik creează un peisaj natural în care răsar, precum florile, televizoarele: natura îmbrățișează armonios tehnologia. „The More the Better” (1988), simbolul Muzeului Național de Artă Modernă și Contemporană (MMCA, Gwacheon) din Coreea e vîrful artei sale: un turn video înalt de 18,5 metri, compus din 1.003 monitoare, care a pus în timp probleme legate de restaurare. Dar instalația atît de citată semnată Paik este binecunoscuta „TV Buddha” din 1974. O sculptură a lui Buddha din lemn, în mărime naturală, datînd din secolul al XVIII-lea, își privește într-un mic ecran TV propria imagine. E ciocnirea perfectă între lumi, între viziuni, între priviri, între vechi și nou. Dar și, poate cel mai important, între culturi și practici atît de diferite, care acum au ca liant un televizor. 

Viziunea lui Paik aduce televiziunea și spiritualitatea la același nivel. Dar ce spuneți despre relația lui Andy Warhol cu televiziunea? Producător al mai multor serii TV, difuzate în anii ’80, artistul e într-o relație absolut specială cu camera de filmat, care devine martorul vieții lui, camera-jurnal care documentează trăiri, cotidianul, într-o celebrare continuă a culturii de masă prin Pop art.

© wikimedia commons
© wikimedia commons

Importanța (și pericolul)

În paralel cu tot acest entuziasm al artiștilor față de tehnologie, e important de marcat un alt aspect: arta care integrează televizorul în instalații critice, lucrări care punctează importanța (și pericolul) televiziunii în propagandă și în diseminarea știrilor. Artistul argentinian David Lamelas, care în 1968, la Bienala de artă de la Veneția, construia o adevărată cameră de știri, cu informații în timp real despre războiul din Vietnam („Office of Information about the Vietnam War at Three Levels: The Visual Image, Text and Audio”, 1968), crease în 1967 o lucrare cu televizoare, intitulată „Situation of Time”.Influențat, alături de generații întregi, așa cum declară, de textele lui McLuhan, devine fascinat de ceea ce înseamnă să construiești o știre, să o produci. Șaptesprezece televizoare într-o sală goală, ecrane pornite, dar albe: expunerea unui canal de informație golit de informație, o expunere a vidului pe ecran, care amintește de celebra miră de pe ecranul televizorului în comunism – o așteptare perpetuă și o suspendare într-un timp indefinit. Internaționala Situaționistă marchează un alt moment de vîrf în artă: născuți din mișcarea dada și din suprarealism, situaționiștii în frunte cu Guy Debord își propun să analizeze, într-o fuziune artistic-teoretică, societatea contemporană lor – o societate a consumului, a alienării, a spectacolului continuu, ca să cităm Societatea spectacolului publicată de Guy Debord în 1967 și devenită un punct de referință și pentru ceea ce numim producție TV. 

„Ce ne transmit de fapt imaginile difuzate în emisiunile de știri la TV? Ne spun ele ceva important despre subiectele lor?”, se întreba regizorul german Harun Farocki în 1974 într-o lucrare video intitulată „The Struggle with Images. A Critique of Television”. E evident că arta contemporană îmbrățișează televiziunea și se lasă fascinată de ea, dar o folosește și critic pentru a oglindi toate problemele lumii contemporane. Ecranul TV e omniprezent în spațiile de expoziție, ca suport pentru arta video. Puterea televiziunii e prezentă și ea. 

Dar poate că cele mai interesante astăzi sînt acele lucrări care monumentalizează ecranul TV: dacă Nam June Paik crea un turn-elogiu al tehnologiei, din televizoare, un Thomas Hirschhorn construiește, în Pavilionul Elveției la Veneția în 2011, o instalație intitulată „Crystal of Resistance”, în care, printre alte însemne tipice artistului, își face apariția un turn de ecrane TV asamblat precar, cu lemn și bandă adezivă maro, cu imagini ale războaielor și ale violenței și morții. Ele pun problema culpei, a responsabilității privirii – te fac martorul fără voia ta al imaginii dure, pe care degete, prezente în filmare, încearcă să o mărească. Asemeni degetelor noastre pe ecranul smartphone-ului, care măresc imaginile frumoase pentru a ochi un detaliu spectaculos, iată aici, pe ecrane TV, degetele care măresc oroarea. Eu, privitor, nu pot și nu vreau să măresc nimic, dar stau încremenit în fața acestui turn voyeurist al morții.

Arta imaginii evoluează, se transformă în ritm alert. Nici ochiul nu este niciodată același, el rămîne deschis la toate tribulațiile mai mult sau mai puțin artistice ale imaginii.

Daria Ghiu este critic de artă.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Céline Dion la 55 de ani. Ce i-ar fi declanșat boala nemiloasă: „I-au dispărut cei doi stâlpi și s-a prăbușit“
Cântăreaţa de origine canadiană, Céline Dion, este una dintre cele mai de succes interprete din istoria muzicii pop. În cei peste 35 de ani de carieră a vândut peste 250 de milioane de albume. S-a căsătorit cu impresarul ei cu care are trei copii și alături de care a rămas până finalul vieții lui.
image
Rusoaică voluntar în Ucraina, dezvăluiri șocante. Femeile din unitatea sa, folosite ca sclave sexuale
Un militar rus detașat în Ucraina a declarat că ofițeri de rang înalt au folosit femeile medic din propria armată ca sclave sexuale și le-au pedepsit pe cele care nu cooperau.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.